Acum ceva vreme era simplu: vedeai o eşarfă, o desfăşurai şi la capătul ei găseai un hipster. În ziua de azi, nici eşarfele nu mai sînt ce-au fost, par făcute să păcălească ochiul. De cînd au început să împodobească cefe groase şi umeri cît se poate de mainstream, adevăraţii hipsteri au lepădat eşarfele prin dulapuri, fără umbră de regret. Aşa sînt ei, cameleoni ciudaţi – îşi schimbă culoarea nu ca să se adapteze la mediu, ci ca să contrasteze cu el. Astăzi îi voi găsi, îi voi urmări prin jungla urbană şi voi încerca să-i arăt fără să-i tulbur. Lumea trebuie să-i cunoască, să ştie cu cine are de-a face, poate chiar să înţeleagă ce-i de înţeles. Primisem informaţii clare că o colonie mare se află la doi paşi de aici, într-o librărie cu ceainărie. E firesc, existenţa hipsterilor e strict legată de teritoriile bogate în ceai: în timpul zilei, discuţiile lor se împletesc cu aburii unor ceaiuri nemaigustate, cu denumiri nemaiauzite. În mijlocul acestei librării a fost amenajat chiar un mic altar: sînt ceaiuri în punguţe negre pe care scrie „caramel“, „iasomie“, „roze“, „lovely lemon“, „butterfly“, bucăţi de halviţă cît degetul, cutii de marmeladă din care se hrănesc, cel mai probabil, păpuşile japoneze de pe raftul de sus. Pe marginea sobei sînt aliniate sucuri de mere şi pere, asortate cu CD-uri semnate Florence + The Machine şi Claude Challe & Jean-Marc Challe. În cealaltă parte a camerei, deasupra unei lăzi, zîmbeşte o omidă roz care ocupă – cine ştie de ce – funcţia de suport de CD-uri. În lumea hipsterilor, obiectele sînt băgate într-o urnă, posibilele întrebuinţări – în altă urnă. De astă dată a fost extrasă omida şi suportul de CD. E bine aşa, ba e chiar perfect haios.

Nu e superficialitate, e reinventare

Spre deosebire de generaţiile trecute, hipsterii nu par hotărîţi să întoarcă lumea pe dos, ci doar să extragă din ea o serie de convenţii, întru veşnica lor batjocorire; să scoată apoi ciudăţeniile, întru venerare. Ziceaţi că nu-s cool ochelarii cu rame groase, că-i poartă doar tocilarii? Priviţi-o pe domnişoara care se plimbă printre rafturi, domnişoara aceea cu ciorapi mov, căciulă mov şi pungă de hîrtie „The Earth Collection“, 100% fibre naturale, poartă ochelari din aceia. Zîmbetul mainstream vi se stinge imediat. Urmăriţi-o cum cercetează colecţia de clasici ai literaturii cu o carte sprijinită de bărbie, cum pipăie ediţii elegante în limba engleză. Le deschide la mijloc, urmăreşte cîteva rînduri şi le pune la loc, cu mîngîieri materne.

În repetate rînduri, hipsterii au fost acuzaţi de superficialitate, că ar pluti între pasiuni de-o zi, de-o săptămînă şi de-o lună: există foşti purtători de eşarfă care-ţi recomandă cu mîna pe inimă cutare formaţie, iar mîine o vor fi abandonat deja prin foldere. În fapt, un asemenea gest n-are de-a face cu superficialitatea, ci cu reinventarea, cu neobosita căutare a sinelui. Hipsterul e organic legat de această căutare, o clipă de s-ar opri, ar fi înghiţit de mulţime.

De aici vine atît dificultatea identificării, cît şi teama de etichetare. În momentul în care cineva „îl face“ hipster, ceva din aură s-a topit. Băgat cu de-a sila într-o categorie, strivit între manelişti şi emo-care-se-taie-cu-lama, ce poate fi mai cumplit? Aşa că fuge cît îl ţin picioarele: nu e hipster, e doar ultracreativ.

Ioana, amică de-a mea, ştie o tipă – corporatistă în timpul zilei, creativă seara şi în weekend – care pusese bazele croşetatului în baruri şi cafenele: „Tu – femeie îmbrăcată cochet – îţi scoţi croşetăreala şi croşetezi la cafea, în timp ce iubitul tău cu care nu-i aşa cool să vorbeşti în oraş citeşte ziarul“. O preocupare vintage, alternativă de-a dreptul, cine şi-ar fi imaginat că se poate? Şi totuşi, în timpul unei excursii la Praga, Ioana avea să vadă că-s pline barurile de domnişoare care croşetează. Devenise deja o modă, fapt cu totul regretabil. „Tot trip-ul (ideea – n. red.) e originalitatea, să fii primul în ceea ce faci: şi la croşetat, şi la descoperit muzică, şi la dat share-uri. Nu-i bine să fii catalogat repede ca hipster. Păi, gîndeşte-te că fetele, cel puţin, ştiu o grămadă de denumiri numai pentru stiluri de îmbrăcăminte: «casual», «vintage», «baroque», tocmai pentru a se feri de simplificarea asta“, explică Ioana.

Dacă metaliştii se întîlneau pentru că ascultau în draci Metallica, hipsterii se adună prin ceainării şi pe Facebook pentru a-i ţine pe ceilalţi la curent cu descoperirile proprii în materie de muzică electronică, indie, jazz sau – de ce nu? – manele sîrbeşti de acum două decenii. Hipsterii sînt uniţi în aceeaşi măsură în care căutătorii de aur din Alaska se uneau în faţa sălbăticiunilor. E doar o chestiune de atitudine.

Creativitatea, concentrată într-un aparat verde brotac

Se întîmplă să existe gusturi comune – sînt simple accidente. Dar cum să nu iubeşti bicicletele şi verdele, cărţile, brăţările, filmele independente, Londra, fotografiile vintage, India, mîncarea vegetariană sau vegană, ceaiul, pereţii pictaţi, cine se poate abţine? În această librărie se odihnesc cîteva biciclete albe, cu roţi mici. Alături, între afişele ce fac reclamă la pixuri făcute din PET-uri, e un poster mare cu artistul Ion Bîrlădeanu costumat în cowboy, cu privire blîndă şi fără pistoale la brîu. De cîţiva ani, toată lumea a aflat de colajele lui Bîrlădeanu şi de ghena lui, de întîlnirea cu Angelina Jolie şi de expoziţiile sale, au fost documentare şi interviuri. E clar că Ion Bîrlădeanu n-ar fi fost azi eroul fără pistoale dintr-un afiş „serie limitată“ dacă nu venea o adiere vintage să-i mîngîie colajele. Uitasem să menţionez: cowboy-ii sînt mişto, chiar foarte mişto.

Următoarea încăpere e păzită de creaturi din scînduri. Fix în mijloc, peste cărţi despre muzici pe care trebuie să le asculţi înainte să mori, e o cutie verde brotac ce conţine un aparat ca de jucărie, pe care scrie „lomograph“. Ca să ştiţi şi voi, lomografia e o fotografie mai cu moţ. Site-ul companiei care vinde astfel de aparate are motto-ul „Don’t think, just shoot!“ („Nu te gîndi, doar apasă!“) şi un set de zece reguli pentru viitorii utilizatori. Între acestea: „Nu trebuie să ştii dinainte ce ai prins pe film“, „Nici după aceea“, „Nu-ţi face griji cu privire la reguli“ (cu explicaţia: „Urmează-ţi vocea lomografică lăuntrică“). Creativitatea şi unicitatea se topesc în forma pură a acestui aparat verde brotac, deloc ieftin.

Desigur, lomografia e doar o parte a industriei care funcţionează pe bază de hipsteri. Steve Jobs a clădit un imperiu doar pentru că a ştiut să le urmărească evoluţia, să le modeleze gusturile, să le vîndă jucării frumoase şi scumpe. Cei mai mulţi hipsteri au joburi bănoase – lucru care nu putea rămîne neobservat. Între orele 9 şi 17, cei pentru care nu s-a găsit loc în publicitate sînt nevoiţi să trăiască printre corporatişti conformişti, cu care pot fi confundaţi. Şi nu există lucru mai regretabil.

Alina, hipster în devenire: „Îmi spuneam că sînt prea alternativi pentru mine“

Hipsterii obişnuiesc să înece partea necreativă a existenţei lor în shot-uri de Jägermeister, la Club Control. E un subsol care se face dintr-un pasaj, cum nu se poate mai bine. Acum vreo doi ani, i se zicea încă „ex-Mansarda lui Jumbo“, cu referire la o crîşmă îngrămădită la capătul unor scări, într-o casă veche de pe Berzei. N-ar fi putut intra acolo nici măcar un sfert din oamenii strînşi în seara asta de vineri la Control. Pe pereţii de aici încap figuri imense de staruri rock care veghează canapele, aici lumina coboară din cilindri peste ochelarii unui bărbos, peste fruntea partenerei sale, aici e loc pentru toată lumea bună: uite un papion argintiu, uite plete lipite de frunte, uite o bluză cu buline şi o fustă pînă în pămînt, uite o căciulă. Se dansează în draci pe muzici de toate felurile. În Control se pot proiecta imagini dintr-un desen animat vechi, cu nişte gîşte care tot ies dintr-un saxofon.

Alina lucrează în presă şi s-a hotărît: vrea să facă parte din lumea asta pestriţă. Înainte, cînd se întîmpla să participe la vreun eveniment în care detecta „hipsterisme“ – cum ar fi „lansările Decît o Revistă, concertele de la Atelierul de Producţie sau unele seri din Control“ – Alina pleca repejor: „Îmi spuneam că sînt prea alternativi pentru mine“. De la o vreme însă şi-a făcut curaj şi a decis să îmbrăţişeze hipsterimea, în toată splendoarea ei: şi-a făcut prieteni printre DJ, artişti vizuali, critici de film sau de muzică, lucrătoare în branşa handmade şi „fashioniste“ plecate la vînătoare de comori în magazinele second-hand. „Îmi plac hipsterii pentru că sînt preocupaţi de tot ce mă interesează şi pe mine: cinema, modă, muzică, petreceri, Facebook etc. Hipsterii au readus în actualitate vizitele la domiciliu, petrecerile la ei acasă, obiectele şi mîncărurile făcute cu mîna lor. Deşi subcultura hipsterilor a apărut cu mult timp în urmă în afară (anii ’40 – am citit şi eu pe Wikipedia!), apariţia hipsterilor în România constituie un semn de normalitate. Acum avem o alternativă la manelişti, nu?!“ – spune Alina.

Aşadar, e vorba de evoluţie: după un manelist cocoşat urmează un hipster cu spatele drept, aşa merg lucrurile. Ioana îşi aminteşte că prietena ei – fata aceea care croşeta prin baruri – purta ochelari de soare pe orice vreme. Cineva a întrebat-o de ce, iar ea a explicat: „Ochelarii de soare arată cît am evoluat noi ca specie“. Cine nu poartă ochelari de soare şi n-are lomograf să facă repejor un pas înapoi: viitorul se arată vintage.

Publicat în „Dilema Veche”,  nr. 414, 19 – 25 ianuarie 2012

În anii ´70, primul vânător al ţării voia betoane, tractoare, undiţe şi puşti în Delta Dunării. Rugăminţile unui cunoscut naturalist britanic pentru conservarea speciilor din zonă erau fleacuri.

În dimineaţa zilei de 13 martie 1974, când Nicolae Ceauşescu supunea atenţiei colegilor din fruntea partidului lista cu propuneri pentru conservarea Deltei Dunării întocmită de Sir Peter Scott, grosul tovarăşilor prezenţi s-au întrebat cine e acest domn. La acea vreme, britanicul Peter Scott – fiul legendarului explorator al Antarcticii Robert Falcon Scott – era ornitolog, ofiţer naval, pictor, om de televiziune, fost sportiv şi purta deja renumele de “părinte al conservării naturii”.

Din sufrageria casei sale din sătucul Slimbridge, făcea de două decenii audienţă la BBC cu o emisiune despre mediu. Între altele, fusese unul dintre iniţiatorii Fondului Mondial pentru Natură (World Wide Fund for Nature – WWF), iar în 1973 primise titlul de cavaler pentru activitatea sa. “Cunoaşte ţara noastră din 1936. A cerut audienţă la tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Ni s-a dat mandatul ca tovarăşul Miron Nicolescu (preşedintele Academiei Române, matematician – n.r.) să discute cu el. Viziunea lui este aceea a unui ornitolog”, a explicat tovarăşul Miron Constantinescu, la acea vreme vicepreşedinte al Consiliului de Stat.

Publicat în “Evenimentul zilei” de Joi, 2 iunie 2011

Se putea purta geacă scurtă de piele în Bucureşti: meteorologii anunţaseră pentru ziua de 21 februarie 1990 o temperatură maximă de 15 grade Celsius, cer senin şi vînt slab. Majoritatea spectatorilor au venit totuşi în hainele gri de la Revoluţie şi de la cozile dinainte.

După două decenii în care Capitala României i-a primit pe cei de la Metallica, Iron Maiden sau AC/DC, am încercat să recompunem – din mărturii ale celor din culise, de pe scenă şi din public, din articole la cald şi înregistrări – fotografia primelor zile de rock în libertate. O altfel de întoarcere la inocenţă, cum ar veni. Turneul „British Rock for Romania”, organizat de British Council cu ajutorul Biroului de Turism pentru Tineret (BTT) şi al Societăţii Muzicale „Metronom”, a inclus oraşele Timişoara (19 februarie), Bucureşti (21 şi 22 februarie) şi Braşov (23 februarie). Alături de britanici au fost Compact B, Holograf, Iris şi solista Păuniţa Ionescu. Patru zile de rock pentru România.

Înainte de toate, a fost o întrebare pusă lui Andrei Partoş de către o jurnalistă de  la BBC, la jumătatea lui ianuarie 1990: „Ce-şi doresc tinerii din România?” Veri  la rînd, de la pupitrul Radio Vacanţa, Partoş împrăştiase muzică adevărată peste plaja din Costineşti şi văzuse cum nisipul dispare sub mii de cearşafuri, cum oamenii ascultă vrăjiţi. Pink Floyd, Jethro Tull, Black Sabath şi Phoenix, tot ce nu se auzea în altă parte. Cereai piesa şi ţi se dădea, aşa mergeau lucrurile. În afară de Costineşti şi de Pîrîul Rece – varianta montană a „insulei” -, existau audiţii în cluburi, casete şi discuri care circulau şi se înmulţeau. Rockerii români îşi tundeau părul sau îl fixau în clame, încropeau microfoane din strecurătoare de ceai, le aşezau în stative de perfuzii şi cîntau.

Prindea în special rockul greu, după cum avea să descopere Sankha Guha de la BBC 2, unul dintre corespondenţii ajunşi în România imediat după căderea regimului. „Tinerii români erau înnebuniţi după heavy rock sau metal. Îi venerau pe cei de la Iron Maiden”, îşi aminteşte jurnalistul britanic. Era în vremea în care prin arterele şi venele ţării curgea, în mod oficial, muzică uşoară.    

Cei care nu s-au nimerit acolo

„Fenomenul rock exista. Exista frumos, exista poate mai viu decît vă puteţi voi imagina”, rezumă Andrei Partoş, care realizează acum emisiunea „Psihologul Muzical” la Radio România Actualităţi. „Noi aveam o viaţă paralelă cu cea impusă. Toţi băieţii pe care-i ştiu eu au fost la facultăţi, s-au dus la locul de muncă – era obligatoriu, nu puteai să stai fără job. Unii aveau părul lung, alţii aveau părul scurt, n-are importanţă: muzica era în tot ceea ce făceam noi. Noi nu ne propuneam altceva decît să evadăm şi-i ajutam şi pe alţii să evadeze.” Un lucru e clar, arată el: cine a vrut muzică bună a avut. „Ar minţi cine spune altceva. Nici măcar copiii de la ţară nu pot spune: «Aş fi vrut şi eu să ascult un Sabath sau un Zeppelin, dar n-am avut posibilitatea…» Nu, dom’le! (…) «Îţi place chestia asta? Vinde-ţi blugii, vinde-ţi tricoul, cumpără-ţi magnetofon, munceşte vara, scoate un ban, cumpără-ţi discuri, fă aia, fă aia şi vei trăi ca lumea!»”, l-ar îndemna Partoş pe doritorul de muzică din comunism, dacă l-ar mai avea azi în faţa ochilor.  

Revoluţia n-a venit oricum. Era nevoie de o stare anume, iar muzica a închegat-o, crede realizatorul: „Sigur, o să zică cineva: «Bun, dar copiii ăia de 14 ani nu ascultau». Ăia nu, ei s-au nimerit acolo. Cei de 60 de ani, muncitori la IMGB, nici ăia nu ascultau, şi ăia s-au nimerit acolo. Dar atmosfera a fost creată de oamenii care nu s-au nimerit acolo, ci care gîndeau aşa. Ca dovadă că la televizor, unii dintre cei care au apărut au fost băieţi care au mai ascultat şi care trăiau în sfera asta.“ Un alt argument: scandarea „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e” era prelucrată după o piesă a formaţiei The Fans, fost imn al discotecilor din Costineşti. Pentru mulţi nu însemna nimic, pentru Andrei Partoş era esenţial.

Mai erau acolo, în sufletul pieţei, „Another Brick in the Wall” de la Pink Floyd, „I Want to Break Free” de la Queen; nu era nevoie să le fredoneze cineva. Venise vremea declaraţiilor cu mîna pe inimă, a descoperirilor, a îndemnurilor, era cazul ca muzica să explodeze. Într-o scrisoare trimisă pe adresa redacţiei „Tineretul Liber”, Claudiu E., elev în clasa a VIII-a şi „prezent în mai toate punctele fierbinţi” ale Revoluţiei din Capitală, sugera „înfiinţarea unor cluburi, discoteci (denumirea suportă modificări), în care tineri de vîrsta lui să se poată recrea, la modul civilizat, pe potriva vîrstei lor”. Atunci cînd jurnalista de la BBC l-a întrebat pe Andrei Partoş ce vor tinerii români, el a zis că vor concerte. „Eu speram la nume grele, ca orice copil. Că aveam minte de copil la vremea aia. Nici acum nu-s mult mai departe, dar atunci chiar aşa eram.” Restul lumii s-a autosesizat, telefoanele au început să zbîrnîie. 

„Comparaţia cu valorile autohtone nu-şi găseşte rostul”

Era un chin să suni în România acelor zile, şi cam totul trebuia făcut prin telefon ori prin fax: cazare, deplasări, autorizaţii. Englezii au vrut să iasă totul ca la carte, aşa că au comandat cîteva mii de tricouri negre, imprimate pe ambele feţe cu steagul găurit al României şi cu numele formaţiilor participante. Acestea urmau să fie împărţite în mod gratuit spectatorilor. Odată depozitat la Universitas, pe Schitu Măgureanu, muntele de tricouri s-a topit. Fenomene ciudate au fost semnalate şi la graniţa de vest a României, atunci cînd au intrat camioanele cu echipamente. Şi de acolo au dispărut lucruri, dar britanicii nu se puteau supăra iremediabil pe nişte oameni care suferiseră atît.

Artiştii au ajuns la Timişoara cu avionul. Clăparul trupei Jesus Jones, Iain Baker, se declară „profund atins” de cele trăite: „Am fost în primul avion venit din Occident care a aterizat în Timişoara după Revoluţie. Era o dezordine totală: găuri de gloanţe în clădiri, pene de curent, echipamente vechi, nefuncţionale. Erau mulţi soldaţi; majoritatea arătau ameţiţi, ca şi cum nu erau chiar siguri în legătură cu ce se întîmplase cu ţara lor. Aveau însă multă speranţă în priviri.” Urma să vadă amestecul acesta de speranţă şi teamă mult mai aproape, în faţa scenei.

În Sala Olimpia din Timişoara, „British Rock for Romania” s-a suprapus, practic, cu spectacolul „Rock pentru Revoluţie”. Publicul voia ca trupele româneşti, britanice şi iugoslave să cînte laolaltă, un compromis inacceptabil pentru cei de la British Council. „Englezul nici nu voia să discute. Totul se petrecea în culise, în timp ce lumea fierbea în sală. Le zic: «Ăştia sparg uşa!» Pînă la urmă a fost un compromis: «Să intre o trupă sîrbească şi cu restul ne descurcăm.» A fost o tensiune uluitoare. Nici nu mai ştiu cum a ieşit seara aceea din punct de vedere muzical, pentru că eu eram tot timpul în lupte prin culise: cine vine, cine cîntă. Toată lumea era surescitată, şi din cauza asta era şi greu să zici cine intră primul, cine intră al doilea. Eu îmi făceam o listă, ăia se supărau: «Noi nu vrem după ăia!» Trebuia să te descurci. Era mai degrabă diplomaţie decît spectacol”, povesteşte Andrei Partoş, care a prezentat seria de spectacole. Numai la Bucureşti avea să o aibă alături pe Annie Nightingale, una dintre legendele BBC Radio.   

Azi, şi cel mai inconştient organizator ar opri spectacolul. Mulţi tineri se urcaseră pe scheletul metalic de sub tavanul Sălii Olimpia. „Erau practic deasupra capetelor noastre, cam la 15-20 m înălţime. Niciodată nu mai văzusem aşa ceva. Riscul era maxim, orice căzătură ar fi fost fatală nu numai pentru cei în cauză, ci şi pentru cei peste care s-ar fi prăbuşit”, povesteşte Victor Spirache, care a transmis evenimentul pentru Radio Timişoara. Totul fierbea, iar Andrei Partoş trăia fiecare secundă cu senzaţia că în următoarea se va petrece o nenorocire: „Trebuia să fii foarte atent la ce spui la microfon, să nu se încaiere oamenii. Nu te puteai baza pe faptul că, dacă sare cineva la un artist şi-i smulge chitara din mînă, are cine să se bage. Existau echipe de ordine, dar le era frică să intervină.” Poliţiştii erau foşti miliţieni, iar mulţimea îi trata ca atare.     

Ştefan Mardale a cîntat la „Rock pentru Revoluţie” cu trupa Foileton. Artiştii britanici erau primii străini pe care-i putea studia îndeaproape: în seara dinaintea concertului de la Timişoara, membrii trupelor au fost să vadă sala şi au rămas să-i asculte pe „omologii” români. „Aveau tot felul de walkie-talkies, din astea, păreau de pe altă lume. Şi deschişi, calzi. Prin comparaţie, zici că noi eram tot în garnizoană. Am remarcat că ăştia de la Jesus Jones şi mai mulţi din trupe – se vedea că erau muzicieni, erau îmbrăcaţi frumos – stăteau în stînga scenei; şi din toate trupele româneşti din acea seară, singura trupă pe care au aplaudat-o a fost Abra. Şi mie mi-au plăcut teribil.” Şi ziaristul de la „Tineretul Liber” avea să noteze, cu smerenie aproape: „Comparaţia cu valorile autohtone nu-şi găseşte rostul. De altfel, ţin să subliniez că ceea ce au cîntat englezii (…) depăşeşte cu mult muzica pe care o auzim în mod curent. Sînt orientări de avangardă generate de nivelul înalt al mişcării rock din Marea Britanie.” Interveneau, desigur, unele exagerări. 

„Rockin’ in a Free World”, cu toată lumea pe scenă

Un strat gros de prejudecăţi se aşternuse şi în partea cealaltă, arată Andrei Partoş: „Îţi dai seama că pe ei i-a mirat că vorbim engleză, probabil şi că vorbim, în general. Mulţi au venit de curiozitate, nu pentru că au auzit ei că, vezi Doamne, România are nevoie de muzică. Stînd cu ei acolo, am văzut că erau impresionaţi de faptul că unii dintre noi ştiam mai multă muzică americană sau britanică decît ei: «Dom’le, nu ştii de cutare?» «N-am ascultat…» «Îţi recomand!»”

La acest set de diferenţe muzical-umane se adăuga prăpastia tehnică: se înălţau enorme coloane de amplificare, se prăvăleau efecte de lumini din altă lume. Şi mai era mixerul audio, pe care Victor Spirache îl poate descrie şi acum în amănunt: „540 de canale, patru metri lungime, plin de leduri, o bijuterie! N-am să uit privirile compătimitoare ale celor doi ingineri de sunet care se uitau la jenanta noastră dotare cu care transmiteam concertul la radio (cu semnal preluat din pupitrul lor): o cutiuţă din plastic cu patru butoane şi un vumetru cu ac, la care se adăuga celebrul «beleu», adică un telefon din 1940 cu manivelă, prin care comunicam cu studioul.” 

Ajunşi la Bucureşti, cei de la Jesus Jones au vizitat cămăruţele în care repetau cîteva trupe româneşti, au dat interviuri, au văzut locurile Revoluţiei. „Erau acolo clădiri incendiate şi tancuri. Oamenii mergeau şi puneau flori pe tancuri. Atîtea cruci, zone uriaşe acoperite cu flori, lumînări, fotografii ale celor ucişi. Ni s-a arătat un zid ciuruit de gloanţe, unde fuseseră executaţi cîţiva studenţi, apoi soldaţii care au refuzat să tragă în ei. E greu să vezi lucrurile astea şi să nu fii mişcat”, spune acum Iain Baker. Membrii trupei Jesus Jones au pozat cu zidul în spate, ca pentru afiş.

În seara concertului au urcat pe scenă ultimii şi au interpretat opt piese. Cea de-a patra, „Right Here, Right Now”, era despre sfîrşitul Războiului Rece şi avea următorul refren: „Chiar aici, chiar acum/ N-aş vrea să fiu în altă parte/ Chiar aici, chiar acum/ Privind cum lumea se trezeşte din istorie.” În iulie 1991, „Right Here, Right Now” ajungea pe locul al doilea în topul Billboard Hot 100. Jesus Jones avea să fie, ca atîtea altele, formaţia unui singur succes. 

Ziua de 21 februarie 1990 s-a încheiat cu piesa lui Neil Young, „Rockin’ in a Free World”. Toate trupele – româneşti şi britanice – erau pe scenă. Corespondentul revistei „New Musical Express” urma să scrie: „La sfîrşitul acestui cîntec m-am trezit pe jos, cu faţa în lacrimi. Trăisem cele mai măreţe patru minute din viaţa mea. Un coleg m-a ajutat să mă ridic şi, în timp ce mă îndreptam spre culise, un tînăr român s-a aruncat de gîtul meu, plîngînd: «Vă mulţumesc că aţi venit, vă mulţumesc tuturor că aţi venit!» «Noi vă mulţumim, tineri din România!»” După aceea s-au întîmplat foarte multe lucruri, în urma cărora românii au devenit tot mai stăpîni pe ei înşişi. Au fost inclusiv concerte rock pe stadioane şi în pieţe, însă oamenii n-au mai plîns cu una, cu două, nici atunci cînd ştiau fiecare vers.

Publicat în “Dilema Veche” , nr. 410 (22-28 decembrie 2011)

Tastează cu sete, iar căsuţa comentariului se umple de un gînd nou. Internetul – tărîm al singurătăţilor puse laolaltă, imperiu al strigătului nocturn, al inutilităţilor, al nepotrivirilor, al obsesiilor şi al profeţiilor – pare locul în care E.M. Cioran ar intra ca la el acasă.  

Timp de o săptămînă, am căutat în scrierile sale fraze care să se potrivească la articole despre mondenităţi, sinucideri, religie, evenimente ştiinţifice şi politice, apocalipse de fiecare zi. Am turnat apoi gîndurile cioraniene în formulare electronice, printre zeci de comentarii oarecare, în subsolurile măruntelor materiale de presă. N-am folosit nicăieri ghilimele, n-am făcut nici cea mai mică aluzie la adevăratul autor. Am vrut ca cititorul să-i răspundă cît se poate de sincer lui Cioran. Ne-am propus să înlesnim un dialog – oricît ar fi el de ciudat –, nu să numărăm aforismele recunoscute de concetăţeni.  Eliberat de ghilimele, E.M. a fost blestemat, încurajat, luat în rîs, rugat să se exprime mai clar, admirat, îndemnat să bea o bere.

Continuare în „Dilema veche” (nr. 385, 30 iunie – 6 iulie 2011)

Comuna ieşeană Grajduri are vreo 3.000 de români şi 1.000 de ţigani, scandaluri la ceas de seară, un birt, un bust ce-l reprezintă pe fostul şef de post şi un agent trist.

La ceas de seară, când mascaţii pătrund în lumea înţesată cu poveşti de război şi de iubire a ţiganilor din comuna ieşeană Grajduri, scandalagiii îşi pun o întrebare aproape legitimă: le intră în casă mascaţii poliţiei sau ţiganii mascaţi din comuna rivală Ciurea? Au fost situaţii în care, pentru că locuitorii vreunei case-turn stăteau regulamentar cu faţa la podea în timpul unei razii, le-au dispărut din casă felurite lucruri de valoare.

Aşa că o razie adevărată devine, inevitabil, o situaţie complicată, care se rezolvă, de obicei, după intervenţia poliţistului local, înzestrat cu mult mai multă credibilitate în ochii comunităţii decât o gaşcă de mascaţi la un loc. E cel pe care lumea îl ştie şi-l acceptă, cel care le face buletine şi le dă amenzi şi le mai zice uneori că scandalul se poate rezolva şi după altă lege decât cea ţigănească. Omul bun în uniformă, cum ar veni.

La numărătoare de agenţi

E însă greu în ziua de azi să fii poliţist – mai ales unul bun – într-o comună-problemă, şi e vorba, în general, de bani. Din patru posturi aprobate pentru comuna asta fără vreun bec pe stradă, însă cu maşini de lux, birt cu mese din plastic şi fără scaune, e ocupat unul singur. Agenţii au plecat, unul câte unul.

Cel care a fost şef de post până în septembrie, de exemplu, Ciprian Asmarandei, a trebuit să se mute mai aproape de Paşcaniul natal, pentru că bugetul de stat n-a mai găsit bani pentru a-i acoperi chiria. A ajuns, în schimb, vedetă la ştiri, după ce ţiganii conduşi de bulibaşa Gagarin Stănescu i-au ridicat un bust din ipsos. Aşa, de dor. Un bust care, în treacăt fie spus, îi seamănă doar la uniformă.

Când vin televiziunile, ţiganii se adună în jurul camerei şi zic întruna: „Era băiat bun, noi îl vrem înapoi, că era bun cu noi. Facem şi grevă pentru ca el să vină înapoi!”.

Agentul Ciprian Asmarandei n-a mai venit însă să-i vadă şi nici n-are de gând s-o facă, nici în situaţii excepţionale: de exemplu, dacă-i îmbracă statuia în aur, aşa cum promit, mai nou, ţiganii. Vorbeşte însă cu mândrie despre cum a făcut el ordine în comună. Gurile rele spun, totuşi, despre el că merita statuie tocmai pentru că avea comportamentul tipic şi absolut convenabil al unei statui.

Un alt poliţist, Ionuţ Stan – ţigan ursar adus special la Grajduri pentru a le vorbi oamenilor pe limba lor – a plecat cu o bursă în străinătate, după ce a conferenţiat pe la Bruxelles despre experienţa sa de ţigan poliţist. Cum ar veni, a adunat de prin Grajduri material de studiu.

Agentul rămas acum în comună, Cristian Ignat, e „bun şi ăsta”, explică oamenii de prin ţigănie, dar parcă nu-i acelaşi lucru pentru ei. Şi-a făcut intrarea în forţă – a scos pistolul şi a tras în aer, pentru a potoli un scandal -, şi de atunci îi cam ştiu toţi de frică. În câteva luni, şi-a înţesat dulapul cu dosare. E un poliţist singuratic, într-o comună înţesată cu poveşti de război şi de iubire.

„E greu pentru unul de la oraş”

Problema din Grajduri e valabilă mai peste tot. „În general, la ţară sunt multe posturi cu deficit, mai ales de când a intervenit problema cu banii pentru chirii. Problema poliţiştilor pentru aceste posturi este una pe care Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Iaşi a încercat s-o rezolve”, explică purtătorul de cuvânt al inspectoratului, Virginia Pralea.

Sunt şi alte probleme în afara celei care ţine de bani, spune ea: „E greu pentru unul de la oraş să se adapteze la condiţiile umane de la ţară. Are de-a face, de foarte multe ori, cu stări conflictuale în familie, generate de consumul de băuturi alcoolice. Iar într-o comună nu sună nimeni la 112 să spună că vecinul lui şi-a bătut nevasta”.

Trebuie pătruns pe alte căi pentru a afla despre existenţa unor astfel de evenimente „minore”, trebuie metodă, trebuie răbdare. Comuna Grajduri, cu un singur agent şi cu bustul predecesorului său, devine un studiu de caz.

„Ţiganii au căpătat încredere, s-au comportat frumos cu mine. Unora le-am făcut eu buletin când au împlinit vârsta, le era ruşine să mă vadă dacă săvârşeau vreo faptă.”
Ciprian Asmarandei, agent cu bust

FRAGMENTE DIN SUFERINŢELE AGENTULUI IGNAT

„Mi-au zis: «Vrem să ne omorâm între noi, daţi-vă la o parte!»”

Pietrişul scârţâie sub roţile unui Audi care urcă. Pe deal sunt ţiganii, iar jos, la şosea, sunt românii. Statistica i-a împărţit cam aşa: 1.100 de ţigani căldărari, dintre care vreo 200 n-au încă acte, iar restul până la 3.800 – români.

Altfel, la categorisirea infracţiunilor, realizată de poliţistul din comună, furturile de animale şi de lemn trec de obicei în dreptul românilor, iar evaziunile fiscale şi înşelăciunile – în palmaresul ţigani lor.

E lumină la sediul poliţiei din Grajduri. E un hol, apoi o cameră şi încă una, cu birou. În dreptul geamului se află un cuier pe care sunt agăţate trei chipiuri de poliţist şi câteva uniforme.

Agentul Cristian Ignat s-a întors în urmă cu câteva minute de la Iaşi, de la o şedinţă, şi acum îşi reintră în rol. Vorbeşte amărât şi deschis despre orice. Numai luna asta a pus între coperţi vreo 20 de dosare. În hârtii se pomeneşte în termeni administrativi despre câte o bătaie iscată în zodia tulburelului, un furt, o evaziune fiscală, o înşelăciune.

Lumea nu vrea poliţişti în casă

„Munca de poliţie e plină de de zamăgiri. Asta e, mergem înainte!”, şi suspină. Ignat a ajuns în Grajduri anul trecut, pe 4 februarie. Lucrase până atunci pe partea cealaltă a dealului, la Ciorteşti, apoi, pentru câteva luni, la Scânteia. „Aici era un dezastru. La vreo lună după ce-am ajuns, a fost o acţiune a Direcţiei Poliţiei pentru Intervenţie Rapidă, am fost cu ei să liniştim un scandal. Erau ţigani cu săbii şi topoare. Mi-au zis: «Vrem să ne omorâm între noi, daţi-vă la o parte!»”, îşi aminteşte agentul.

Dac-ar fi fost numai scandalurile din comună, mai era cum era. „În post era şi o situaţie tensionată între colegi. Am zis de la început că nu-mi place mediul de lucru”, povesteşte el, însă evită să intre în amănunte. În această vreme, a încercat să-şi găsească o gazdă, ca să nu mai fie nevoit să vină mereu cu maşina personală de la Iaşi, aflat la vreo 30 de kilometri. A bătut pe la porţi, inclusiv cu primarul alături, dar n-a vrut nimeni să-i dea un pat. Lumea nu vrea poliţişti în casă şi nu poţi să-i obligi.

„Mi s-a sugerat chiar la un moment dat să-mi pun un pat aici, dar nu se poate”, spune agentul. A făcut vreo cinci rapoarte în legătură cu situaţia sa, i s-a răspuns însă senin că nu se poate face nimic.

Aşa că, în prezent, agentul Ignat se urcă seara în maşină, pleacă acasă la nevastă şi la copil şi se întoarce a doua zi. Asta atunci când somnul locuitorilor din Grajduri nu e zbuciumat de zgomotul furcilor şi al topoarelor, bineînţeles.

Finalul trebuie să aibă o notă optimistă. În orele de chin ale agentului Ignat şi chiar în afara lor se strecoară şi ceea ce el numeşte un bun câştigat: ţiganii au început să renunţe la un vechi obicei şi depun reclamaţii faţă de alţi ţigani.

„Staborul ţigănesc e o vrăjeală! Aşa că au căpătat mai multă încredere în legea «românească». Îmi spun chiar uneori: «Adu cagulele, să fie oleacă de linişte!»”. În dulapul de lângă agentul Ignat sunt acum, printre altele, zece dosare „ţigani contra ţigani”.

FRAGMENTE DIN SUCCESELE AGENTULUI ASMARANDEI

„Ţiganilor le era ruşine să mă vadă dacă săvârşeau vreo faptă”

Agentul cu bust, Ciprian Asmarandei, s-a mutat luna trecută în comuna Valea Seacă, la vreo şapte kilometri de Paşcani, şi-i e mult mai bine aici decât în Grajduri. Se vede, de altfel, în zâmbetul său larg. Chiar dacă Valea Seacă e de două ori mai mare, cei patru agenţi sunt mai mult paznici de pădure. În rest, mari evenimente nu sunt.

Se arată mândru de el când vine presa să-l intervieveze, chiar dacă încrederea în sine i-a fost cumva zdruncinată de faptul că statuia ridicată de ţigani e cam de prost-gust şi-l arată cu vreo 20 de ani mai bătrân. O consideră totuşi un semn de preţuire pentru binele făcut comunităţii. „Intenţia e frumoasă”, se consolează agentul.

După ce-a terminat şcoala de poliţie, în 2002, a ajuns direct în Grajduri, iar poveştile colegilor n-au făcut decât să-l sperie mai tare. S-a apucat să facă tabele cu ţiganii fără acte de identitate şi cu poreclele lor, a început să-i pună în legalitate. Aşa i-a învăţat: după porecle şi după case. „Au căpătat încredere, s-au comportat frumos cu mine. Unora le-am făcut eu buletin când au împlinit vârsta, le era ruşine să mă vadă dacă săvârşeau vreo faptă”, spune Asmarandei. Se uita în ochii respectivului delincvent cu reproş, iar delincventul lăsa capul în jos şi crăpa de ruşine, zice poliţistul.

„Nu puteam să beau un şpriţ”

Necazul cu Grajduri a fost întotdeauna neocuparea posturilor: niciodată n-au fost patru poliţişti, aşa cum e prevăzut. De vină-s banii puţini, bineînţeles, şi munca venită la pachet pe adresa poliţistului care se încumeta să-şi încerce norocul pe aici. Pentru Asmarandei, cele şapte săptămâni în care s-a nimerit să fie singur în Grajduri au fost un coşmar: „Îmi venea şi mie din când în când să mă duc undeva, în pădure, să beau un şpriţ. Nu se putea, că imediat suna telefonul”. În biroul agentului Asmarandei e o canapea pe care stau alţi doi poliţişti. Rar apare cineva în uşă. Şi doar pentru vreun fleac administrativ.

Privind înapoi la ce-a trăit în nouă ani acolo, agentul Asmarandei e de părere că, de unul singur, agentul Ignat va înnebuni.

UN POLIŢIST DISCRIMINAT

„Ăsta nu mai vine la mine, că-mi aduce ghinion în casă”

Un moment de cotitură în viaţa comunei a fost, aparent paradoxal, aducerea unui agent de poliţie ţigan, menit să-i împace pe limba lor. Se întâmpla acum vreo doi ani, îşi aminteşte Asmarandei. Agentul Ionuţ Stan a fost primit bine iniţial, până ce ţiganii s-au interesat asupra arborelui său genealogic şi-au aflat că e ţigan ursar.

Trebuie menţionat aici că cei din Grajduri sunt căldărari şi-i desconsideră pe rivalii din Ciurea, inclusiv pentru că acceptă printre ei ursari, priviţi cumva ca o categorie inferioară. Necazul cu agentul Stan era, aşadar, unul de natură „etnică”.

„Mergeam cu el pe la ţigani, îl prezentam. Când mă întâlneam cu ei, după asta, îmi spuneau: «Ţiganul ăsta nu mai vine la mine, că-mi aduce ghinion în casă»”. Între timp, Ionuţ Stan s-a lăsat de uniformă şi studiază în străinătate, cu o bursă consistentă, după ce a conferenţiat despre situaţia ţiganilor din Grajduri.

Publicat în „Evenimentul zilei” de sâmbătă, 24 Octombrie 2009

Primarul Nicolae Dragu s-a ambiţionat. A urmat Ferdinand, într-un capăt al Aleii Regilor. În vara lui 2009, consilierii au supus la vot alocarea suprafeţei de 2,5 metri pătraţi pentru amplasarea bustului Reginei Maria. Hotărîrea a trecut cu 20 voturi, din tot atîtea posibile. Aşa că, la cîteva luni distanţă, Traian Băsescu a venit la Călăraşi pentru dezvelirea bustului, iar presa avea să scrie cu nesaţ despre noile lacrimi prezidenţiale: şeful statului îşi amintise că România are o fregată botezată „Regina Maria”.

Azi, 9 mai 2011, pe o ploaie nevrotică, va fi dezvelit bustul Majestăţii Sale, Regele Mihai I, chiar în prezenţa fostului suveran. „Dar pe al lui Ceauşescu de ce nu l-au făcut?”, se întreabă unul dintre pensionarii cu bască. Se opresc amîndoi în dreptul tractorului plin cu umbrele pentru invitaţi. E o măsură de urgenţă, aşa că se iartă faptul că umbrelele sunt roz şi fac reclamă la „Pepsi”.

Întrucît e chiar înaintea Zilei Regelui, ceremonia devine un bun prilej pentru a le propune cetăţenilor din Călăraşi – oraş de 73.000 de locuitori, cu o fostă industrie şi actuale drame economico-sociale – un mic exerciţiu de imaginaţie: „Cum credeţi că ar fi arătat oraşul dumneavoastră sub monarhie?”. A coborît însă Dan Diaconescu din Maybach-ul său crem, iar opiniile cetăţenilor s-au diluat în entuziasmul colectiv.

Am aflat că era bine cu regele, dar a fost bine şi cu Ceauşescu. Trecutul s-a amestecat în mod ciudat şi-a născut această nostalgie de-a-ndoaselea. Popularitatea unui personaj precum Dan Diaconescu – prezidenţiabil cu propuneri economice serioase, precum împărţirea averilor către săraci – de aici vine. Nenorocirile se nasc din iluzii groase, iar imaginea mai-marelui OTV zîmbind candid în spatele familiei regale poate fi un bun avertisment.
Publicat în „Opinia veche” din săptămâna 16-22 mai 2011

Peste localitatea vâlceană Runcu bântuie perspectiva desfiinţării, în condiţiile în care noul buget acoperă doar primele patru luni ale anului în curs şi datoriile din 2009.

E aşa de frumos la Runcu, încât nu s-ar zice că o sărăcie cruntă şi-a făcut culcuş aici. Comuna Runcu e undeva prin estul judeţului Vâlcea, aproape de limita cu Argeşul, dar s-ar putea să nu mai aibă loc nici pe hartă de atâta sărăcie.

N-a fost tot timpul aşa, chinul a început anul trecut: cei 14 angajaţi ai primăriei din Runcu nu şi-au primit salariile timp de şase luni, ceea ce i-a determinat pe referentul agricol şi pe contabilul şef să recurgă la un gest extrem: au intrat în greva foamei. Cu chiu, cu vai, după ironii ieftine, în decembrie 2009 s-au găsit bani de la judeţ pentru lefurile pe o lună. Celelalte restanţe vor fi plătite din noul buget, aşa că vor rămâne bani pentru patru luni numărate din 2010. Durere nu-i doar la Runcu, ci pe o rază destul de mare, întrucât – e lucru ştiut – mizeria seamănă bine cu o molimă.

La începutul acestei luni, au venit inspectori de la guvern să vadă ce-i de făcut cu localităţile-problemă, iar fiecare primar în parte s-a uitat la inspectori cu speranţă şi a zis ce avea pe suflet. În general, edilii au explicat că n-au de unde. Oamenii de la guvern au rămas însă ţepeni, au pus degetul pe restanţe, au întors sărăcia pe toate părţile, au cântărit-o în palme şi duşi au fost.

De atunci, vântul care bate dinspre Capitală către Runcu aduce vorbe despre o „reorganizare administrativă”, potrivit căreia localitatea – în loc să primească bani – ar urma să fie alipită comunei Dăeşti, aflată la vreo 15 kilometri distanţă, cu scopul unic de a face un pic de economie. O asemenea soluţie extremă îi dă fiori reci doamnei primar Maria Dina (PNL). La urma urmei, în România ultimilor 20 de ani nu s-a mai văzut aşa ceva. Ar fi trist, ar fi îngrozitor.

Maria Dina

„Dacă am fi alipiţi comunei Dăeşti, şcolile de aici s-ar închide, iar suprafaţa localităţii rezultate ar fi prea mare. Ar fi tragic, ar fi grav!”
Maria Dina, primarul comunei vâlcene Runcu

SUFLUL VRĂJMAŞ AL SCHIMBĂRII

Scurtul drum către „rău, foarte rău” al comunei Runcu

Cel mai bine a fost la Runcu între 2004 şi 2008: au curs valuri de asfalt peste o parte din drumuri, pietrişul s-a aşezat într-un strat îndestulător peste altele, s-au aprins becuri pe stâlpi, a apărut un microbuz şcolar, iar cele două şcoli au fost zugrăvite în culori vesele, au căpătat termopane şi centrale termice proprii.

Aflată la cel de-al doilea mandat, primăriţa Maria Dina îşi aminteşte chiar cu nostalgie de micile excedente bugetare care deveneau fonduri de rulment pentru anii următori. În 2007, de exemplu, bugetul era de 17,4 miliarde de lei vechi, iar când s-a tras linie rămăseseră vreo 72 de milioane necheltuite. Nu era mult, dar era ceva.

„Patru ani dacă mai erau buni ca 2004-2008, aveam şi apă şi canalizare, beneficiam de multe lucruri. Şi rămânea comunitatea cu ceva…”, explică primăriţa. A căzut însă piaţa imobiliară din Statele Unite, a scăzut consumul în vestul Europei, nu se putea ca Runcu – localitate modestă, cu 1.200 de locuitori – să rămână în picioare.

A fost un 2009 de coşmar, cu salarii neplătite din mai până în decembrie. Când îl vedea pe premierul Emil Boc cum zicea la televiziuni că lefurile şi pensiile vin la timp, doamna Dina ar fi vrut să-l cheme să vadă care e situaţia în instituţia pe care o conduce ea: „Am fost contabil aici 24 de ani – dar nu s-a pomenit până acum să nu avem cel puţin bani de salarii. Ne mai dădeau Finanţele Publice, ne mai dădea Consiliul Judeţean şi ajungeam la o sumă”.

La un moment dat, după ce doi angajaţi din primărie n-au mai suportat şi au intrat în greva foamei, s-a arătat dispusă şi dumneai să li se alăture. Doamna Dina nu mai crede în succesul acestui gen de protest, ci doar într-o solidaritate a localităţilor sărace.

Bugetul pe 2010, în valoare de aproximativ 10 miliarde de lei vechi, ajunge doar pe-o măsea. Din această sumă, doar vreun miliard provine din contribuţii la nivelul comunei. „N-ai de unde. Comuna e slab dezvoltată, n-avem nimic pe plan economic. Avem foarte mult teren extravilan, păşuni foarte multe, în rest… Dacă s-ar fi făcut ceva pe agroturism, pe dezvoltarea zonei, ar fi fost altceva”, spune primăriţa.

După ce se vor plăti datoriile – inclusiv cele 500 de milioane de lei pentru iluminatul public -, vor rămâne bani pentru a acoperi patru luni din anul în curs. De investiţii poate fi vorba doar dacă se aprobă un proiect integrat în valoare de 2,5 milioane de euro, înaintat către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit: ar avea şi Runcu apă şi canalizare, s-ar asfalta drumurile comunale şi s-ar reabilita căminul cultural. Mari speranţe însă nu se arată: sunt foarte multe proiecte depuse, concurenţa e acerbă.

„Se va propune, probabil, ceva”

N-a auzit poate Boc strigătul doamnei Dina, ceva-ceva tot a ajuns însă la guvern, de-au venit la început de martie nişte domni din Bucureşti să ia la puricat comunele vâlcene. În faţa inspectorilor, doamna Dina a pus curajoasa întrebare: „Cum am mai putea exista?”. Nu i s-a răspuns pe loc. Prefectul de Vâlcea, Petre Ungureanu, a ieşit însă după aceea cu o declaraţie uşor ambiguă, care-i făcea pe ziariştii de la „Curierul de Râmnic” să se întrebe: „Oraşe şi comune vâlcene desfiinţate?”.

Click to view slideshow.Declaraţia dumnealui suna aşa: „Unii dintre primari au crezut că cei de la Guvern au venit ca să dea bani. Nu! Spun că este pentru prima dată când Guvernul desemnează experţi care – v-aţi convins că ştiu ce vorbesc – care să analizeze seriozitatea… pentru că erau plângeri de genul celor făcute de doamna primar de la Runcu, care spune «Am intrat în greva foamei…», de-abia am convins-o să nu slăbească, până la alţii care se plângeau că nu mai au bani fie de salarii, fie de co-finanţare, fie de plata TVA-ului. Sunt şi concluzii care n-o să vă convină, dar aceste concluzii ţin de viitoare reglementări… va fi o problemă: se va propune, probabil, ceva. Sigur că o reorganizare administrativă e un lucru care e mai greu de făcut ca schimbarea Constituţiei, dar trebuie să le oprim hemoragia verbală şi a celor care dau din gură că vor comune degrabă şi au înfiinţat comunele în neştire. Iată, oameni care, cum este Runcu sau Mitrofaniul vor avea surprize. Sigur, nu e vina lor…”.

În general, fiecare a înţeles ce-a vrut. În orice caz, inflaţia de comune la care făcea referire prefectul nu prea are acoperire: potrivit Institutului Naţional de Statistică, numărul comunelor din România a crescut de la 2.688 în ianuarie 1992 la 2.860 în iulie 2009. O „explozie” s-a înregistrat doar în 2004, odată cu pregătirile pentru aderarea la Uniunea Europeană: 100 de sate au devenit atunci comune, iar multe comune mai mari au devenit oraşe. La nivelul anului 2007, 73 de comune din România aveau sub 1.000 de locuitori.

Ceva istorie comună

În aşteptarea măsurilor concrete, la Runcu şi prin împrejurimi se nasc vorbe de tot felul. Maria Dina calculează la rece, atât cât se poate: în cazul unei reorganizări administrative, Runcu ar intra „sub aripa” Dăeştiului, aflat în vest, la vreo 15 kilometri de aici. E o localitate cu 3.000 de locuitori şi o situaţie ceva mai bună, însă pentru Runcu ar fi un dezastru, asta e clar: „Şcolile s-ar închide şi copiii ar merge acolo, degeaba au mai fost reabilitate cele de aici. Ar fi tragic, ar fi grav! În plus, suprafaţa localităţii rezultate ar fi mult prea mare. Ce s-ar face cu transportul în comun, de exemplu? Vom ajunge rău, foarte rău. Nu mai eşti apropiat de comunitate, oamenii sunt bătrâni. (…) Dacă cineva ne sprijinea mai mult să ne ajute să facem ceva în zonă, să aducem investitori, poate nu eram în situaţia asta”.

Primarul de Dăeşti, Ion Dobre, a auzit şi el de această posibilitate şi nu se arată deloc fericit cu ea, cu toate că – din câte ştie el – ceva istorie comună există: acum vreo 30 şi ceva de ani, cele două localităţi au fost lipite pentru scurt timp. Şi-au câştigat însă „independenţa” în 1989.

Constantin Poenaru

„Ar fi greu să le unească iar acum, vă daţi seama… Suntem, într-adevăr, o comună ceva mai bogată, pentru că există societăţi comerciale care contribuie la buget. La noi sunt bani de salarii, de exemplu. Însă, dacă ne-ar uni cu Runcu, nu ne-ar mai rămâne bani de investiţii”. Nu e vorba de egoism local: ce, vecinilor din Runcu le-ar conveni să meargă atâta amar de drum pentru vreo adeverinţă?, se întreabă Ion Dobre.

E fix problema pe care o pune Constantin Poenaru (82 de ani), în poarta casei sale din Runcu. „Am auzit de asta cu Dăeştiul, dar e în partea cealaltă de deal. E departe tocmai acolo. Dar vezi dumitale că aici a rămas popor puţin. Nu sunt întreprinderi, pământurile nu poţi să le munceşti, din cauza mistreţilor care vin şi pun tot la pământ. E greu la ţară, din ce să trăiască oamenii?”, zice bătrânul.

Patru din cei cinci copii ai săi au plecat, care pe la Sibiu, care pe la Râmnicu Vâlcea, a rămas cu el un singur băiat care-şi ridică gospodărie. E sărăcie aici, zice Constantin Poenaru, totuşi vara e frumos şi aerul e curat.

COORDONATE

O comună „disputată” între Vâlcea şi Argeş

• Prima atestare documentară a localităţii Runcu: 14 iulie 1532;
• Aşezare: la 15 km de municipiul Râmnicu Vâlcea, la interferenţa dintre judeţele Vâlcea şi Argeş;
• Înfiinţarea comunei: în baza Legii comunale din 1864, devine parte din plasa Oltul de Sus, judeţul Arges. În 1952, o dată cu desfiinţarea judeţelor, este încadrată în regiunea Argeş, raionul Râmnicu Vâlcea. În 1968, după noua împărţire administrativă, comuna Runcu trece în cadrul judeţului Vâlcea;
• Sate: Runcu, Gropeni, Vărateci, Snamăna, Valea Babii, Surpaţi şi Caligi;
• Vecini: Goleşti, Râmnicu Vâlcea (la sud), Cepari, Tigveni, ambele din judeţul Argeş (la est), Berislăveşti (la nord), Dăeşti (la vest). (Sursa: Primăria Runcu).

Fotografii: Adrian Scutariu

Publicat în „Evenimentul zilei” de luni, 22 Martie 2010

Reunite fiind, să zicem, toate condiţiile de mai sus, tot s-ar fi rîs pe rupte de comuna Deveselu în clipa în care preşedintele României ar fi anunţat că uite, România şi SUA au hotărît locul în care va fi amplasat scutul antirachetă şi ar fi pus degetul pe hartă în inima Olteniei, la cîţiva kilometri de Caracal.

Evident, la cîteva minute după ce a picat această veste, toate televiziunile şi ziarele de la Bucureşti au trimis reporteri, cameramani şi fotoreporteri să vadă ce-i cu Deveselu. De fapt, nu să vadă baza militară intrată în conservare de vreo zece ani, ci să caute păşuni, vaci şi lume proastă.

Mai întîi însă, presa a trebuit să îndure o ceremonie sumară: au fluturat steaguri, s-a vorbit despre încredere, cooperare şi strategie. La sfîrşit, americanii au urcat în nişte elicoptere cît toate zilele, iar românii într-un autobuz roşu şi scorojit şi duşi au fost cu toţii.

În zgomotul elicelor, primarii din Caracal şi din Deveselu au dat interviuri la foc rapid. “Este bine pentru comunitatea din Deveselu. Faţă de alte localităţi, am avut avantajul infrastructurii: unitatea a fost înfiinţată în 1953 şi a fost una dintre cele mai mari din ţară”, a precizat mai-marele comunei gazdă, Gheorghe Beciu. O reporteriţă dorea să afle dacă domnul primar i-a aşteptat pe americani. “Dacă ar fi să glumim, ar trebui să zic că i-am aşteptat de mult. Dar noi suntem obişnuiţi cu militari în zonă, deci nu va fi o schimbare prea mare”.
Între două răspunsuri, cei doi edili îşi şopteau şi zîmbeau: “Uite cum am ajuns vedete!”. Se plimbau mândri printre microfoane, aveau şi de ce: cu o seară înainte fuseseră convocaţi la Cotroceni, preşedintele însuşi le-a dat vestea cea mare. Le-a cerut chiar acordul.

La ieşire, grosul maşinilor venite de la Bucureşti au făcut stînga, spre inima satului, în căutarea unor cetăţeni care să-şi dea cu părerea despre scut şi despre cum le va schimba vieţile, despre Obama şi despre Osama. Din redacţie li se ceruse un pic de culoare locală, aşa că prima oprire a fost la cîrciumă. Buimăciţi de atenţia care li se acordă, unii săteni s-au dat la o parte, spre marginea drumului. Nu s-a mişcat încă un pai la baza de la Deveselu, că scutul antirachetă a făcut deja primele victime.

Publicat în revista „Opinia veche” din săptămîna 9-15 Mai 2011

Timp de trei zile, caii dintr-o comună ilfoveană au primit „încălţări” noi şi medicamente, din banii strânşi de o fundaţie olandeză. În lipsa vreunei alte gratuităţi, niciunul dintre stăpâni n-a venit să înveţe cum să-şi îngrijească animalele. Oamenii au formulat, în schimb, o serie de plângeri.

„Ţi s-a părut că e mai slabă potcoava şi ai prins-o tu?”. Medicul veterinar se uită la Ilie Gâţă, proprietarul calului, iar acesta răspunde nevinovat că da, aşa a făcut. De când Ilie Gâţă a făcut treaba asta, Gică – un cal frumos, în vârstă de vreo 12 ani – şchiopătează rău. „I-ai prins-o aiurea, i-ai bătut potcoava aiurea. De aia e şchiop calul”, încearcă să-i explice medicul. Fierul a intrat în carne şi carnea s-a infectat. Puroiul trebuie scos, altfel intră în articulaţii şi gata, calul nu mai e bun de nimic.
„Miryam, trebuie să vezi!”. Miryam Daggelders-Leenars, preşedinta Fundaţiei pentru cai româneşti aflaţi în nevoie (în olandeză Stichting Roemeense Paarden in Nood – SRPiN), se apropie şi începe să filmeze. Înregistrarea va ajunge la publicul olandez şi-i va face, poate, pe unii să depună bani în contul fundaţiei. Cu banii strânşi, organizaţia va cumpăra potcoave, medicamente şi pături şi va veni aici, la Găneasa (judeţul Ilfov), să ajute cai şi să încerce să educe proprietari. Va merge poate şi mai departe, spre estul ţării, acolo unde e şi mai şi.

Miryam Daggelders-Leenars

De altfel, de la nişte imagini precum cea înregistrată acum, cu zoom pe copita infectată a calului Gică – a pornit ideea acestei fundaţii: Miryam a văzut într-un documentar coaste care dădeau să iasă prin piele, arsuri, răni sângerânde, leşuri abandonate la margine de drum. Acum e deja a patra oară când cei de la SRPiN ajung aici, în marele nicăieri de lângă Bucureşti. „Calul acesta arată foarte rău, ăsta e mai bine. Cred că acela a avut probleme cu picioarele, dar acum e mai OK. Acesta are o infecţie la gură. Au încercat să-l ajute ieri, dar a fost dureros. Încearcă din nou azi”, aşa sună „inventarul” pe care-l face Miryam în această dimineaţă.

Timp de trei zile, pe maidanul ăsta din satul Cozieni (comuna Găneasa) se întâmplă următoarele: câţiva potcovari olandezi – voluntari cu toţii – bat fierul înroşit, aleargă de la un cal la altul, transpiră şi suspină când văd „cazurile”, doi medici veterinari pregătesc injecţii şi bandaje, Miryam filmează, fetele de la asociaţia românească Group Initiative for Animals (GIA) – partenerul local al proiectului – ţin evidenţa animalelor (sunt vreo 40 pe lista pentru potcovit şi aproape de două ori mai mulţi pentru tratamente), iar proprietarii ţin caii de căpăstru, pe margine. Oamenii din Găneasa au numai cuvinte de laudă pentru treaba pe care o fac olandezii, dar ar vrea să meargă niţel mai repede, dacă se poate.

Cum se umple o sală de curs

Peter a învăţat să zică „Dă piciorul!” în româneşte. Fixează potcoava pe copită, bate caiele şi răspunde scurt la întrebări. „Te aşteptai să vină atât de mulţi proprietari?”. „Da, pentru că e gratis. E singurul motiv pentru care ei vin aici”. „Crezi că oamenii de aici vor începe să aibă grijă de animale?”. „Nu”.
Totul se învârte în jurul banilor, până la urmă. După ce vor apărea banii, se poate spera la o altă educaţie şi, implicit, la un altfel de tratament aplicat animalelor. „Când vor câştiga măcar 300-400 euro pe lună va fi mai bine. Dar oamenii aceştia nu au bani, iar atunci când au, nu-i dau pentru animale. E vorba de un proces care durează mulţi ani. Dar trebuie să începi de undeva”, spune potcovarul. Până atunci, face ce face pentru că animalele astea n-au de unde să ştie etapele procesului, au doar nevoie urgentă de ajutor.

Doi dintre potcovarii olandezi

Dezinteresul proprietarilor faţă de orice formă de educaţie s-a văzut prea bine în prima zi: la şcoala din Găneasa era programat, pe seară, un curs de îngrijire a cabalinelor, susţinut de specialiştii olandezi. N-a venit nimeni, lumea s-a îngrămădit doar să se înscrie la potcovitul gratuit. A fost super-ofertă, dacă ne gândim că meseriaşii din zonă le-ar fi cerut între 80 şi 100 de lei pentru un cal. Cineva, om de bine, i-a sfătuit pe cei de la fundaţie ca data viitoare să-i ademenească pe cursanţi cu un suc, o cafea, ceva. E convins că sala s-ar fi umplut numaidecât.

Gheorghe Roşu, zis „Cârnu”, a mai fost aici, la olandezi. La partea cu potcovitul, nu cu învăţatul, bineînţeles. Ştie doar că iapa lui cea amărâtă, Stela, „trage, cât e de mică, n-ai treabă”. Cum e cu olandezii? „E bine cu banii, suntem şi mulţumiţi că potcoveşte bine, curăţă bine. La noi aici în zonă nu ţin potcoavele nici o lună de zile. Acuma ţine şi două luni jumate – trei luni. Suntem mulţumiţi”, concluzionează bărbatul. La urma urmei, ce-ar putea să-l intereseze mai mult?

Un pic de conversaţie

Alexandru Caru, alături de animalul său

Pe iapa lui Alexandru Caru (72 de ani) tot Stela o cheamă. Animalul e bătrân, are peste 20 de ani, are pielea roasă, abia se ţine pe picioare. Omul e de părere că Stela n-are mai nimic, a ieşit doar ceva mai slabă din iarnă: „Acu îşi revine cu iarbă, îi dau şi porumb. E vrednică, munceşte, cât e de slabă. (…) N-are nimic. I-a frecat dinţii, că avea nişte colţi. Dar mănâncă bine. Nu am dus-o deloc la veterinar. Decât aicea a consultat-o şi n-a avut nimic, doar colţii ăştia”. Potcovit, atâta îi trebuie. E a treia oară când vine la olandezi pentru asta, deşi nu mai departe de acum patru zile a dat bani aiurea unui meşter din Brăneşti. „Calul nu calcă bine, se loveşte, face rană, nu a fost curăţată deloc. S-a umplut la unghii. Aicea văd că îi curăţă ca lumea. Sunt meseriaşi. În România, dacă se uită la ăia mai bătrâni, zice: «Gata, mă fac şi eu potcovar». Fără şcoală, fără nimic”.

E lucru obişnuit pentru olandezii de la SRPiN să aibă de-a face cu victime ale potcovarilor români: sunt oameni care n-au habar de noţiuni anatomice elementare şi bat caielele în carne vie, nenorocesc uneori caii pe viaţă.
În clipa asta, un ţăran care trebuie să plece cu treabă la pădure şi nu mai poate aştepta la rând vine cu o rugăminte: ar vrea să ia potcoavele, să le pună un meşter din zonă, când o fi. Miryam ştie despre ce potcovar e vorba, e unul care obişnuieşte să bată anapoda, în unghia vie, aşa că îşi cântăreşte răspunsul: „Ajut calul dacă potcovarul face aşa ceva? Dacă-i dăm potcoavele, calul va fi rău tratat”.

Arend-Jan Hammink

Cel mai experimentat dintre membrii echipei olandeze, Arend-Jan Hammink, intervine în discuţie: „De ce potcovarul acela nu vine aici, să înveţe?”. Hammink predă la Institutul Groenhorst din Barneveld (Olanda). În România, faptul că această meserie se predă la un nivel atât de ridicat ţine de domeniul SF. Şi totuşi, Arend-Jan Hammink e dovada vie a unei altfel de realităţi: un domn în vârstă, cu ochelari subţiri şi privire severă de profesor, care potcoveşte cai de o viaţă. Acolo de unde vine, meseria de potcovar se învaţă în trei ani de şcoală serioasă.

Răspunderea absolventului unei astfel de şcoli e pe măsură: se ocupă de cai scumpi, cai maiestuoşi care se întrec pentru trofee, sub privirile încântate ale tribunelor. „S-ar putea zice chiar că, în Olanda, caii sunt prea bine trataţi. Dacă nu dau rezultate în sport, proprietarul dă vina pe faptul că ar fi calul bolnav, că are dinţii stricaţi, că are sânge rău şi tot aşa”, arată medicul veterinar Dolf ter Horst, unul dintre membrii echipei.
Profesorul Hammink e pentru a cincea oară în România şi s-a cam obişnuit cu gândul că nimeni nu-şi bate capul să înveţe meserie de la el. Mai devreme a întrebat de potcovarul român doar aşa, cât să facă un pic de conversaţie.

În cele din urmă, Miryam îi propune ţăranului să trimită calul cu altcineva, ar putea să-l aştepte eventual după programul stabilit iniţial. Sau, cu regret, să revină în iulie, atunci când potcovarii olandezi se întorc la Găneasa. „Hai, cum facem, că nu vreau să pleci supărat?”, îl întreabă Delia Pîrvu, de la GIA. „Nu plec supărat: cum am potcovit până acuma, potcovim şi în continuare. Asta e regula”, zice bărbatul.

Meseria de potcovar s-a dus odată cu respectul faţă de animale al ţăranului de azi, în general, explică Delia Pîrvu. Asociaţia pe care o reprezintă Delia a fost contactată de Miryam Daggelders-Leenars laolaltă cu alte organizaţii din România: era nevoie de un partener serios aici. GIA s-a ocupat de studiul iniţial, iar acum vine la Găneasa între sosirile olandezilor, pentru a monitoriza situaţia. Prin urmare, Delia poate contura o imagine de ansamblu.

Click to view slideshow.„Bătrânii – mă refer la persoanele din generaţia bunicilor mei – aveau şi au un mare respect pentru animale, la modul cel mai serios. De asta, şi când erau sacrificate, se întâmpla altfel: se spunea şi o rugăciune pentru ele. S-a terminat demult cu aşa ceva. Nemaiexistând respectul pentru animal, s-a pierdut şi transmiterea corespunzătoare a meseriei de potcovar. (…) Noi aveam potcovari buni, dar meseria s-a pierdut. Cei de acum au învăţat după ureche, (…) iar cum oamenii nu au nicio noţiune despre anatomia calului şi nici acel respect, nu stau să analizeze când încep să cureţe copita calului: «Poate aici intru în ţesutul viu». Din această cauză am găsit mulţi cai şchiopi. Aşa nenoroceşti cel mai repede un cal, cu potcovitul defectuos: face după aceea o infecţie în interiorul unghiei, se formează puroi, infecţia trece în articulaţii. Odată ce un cal are articulaţii bolnave, e cam terminat. Iar caii nu sunt câini, să le amputezi un picior sau să le faci ceva de genul ăsta”, arată ea. Mai există cai care au oasele strâmbe din cauza potcoavelor purtate.

În timpul discuţiei, se apropie un domn. Are o plângere de făcut: „Domnişoară, mai stau mult? Aţi zis că la 10 e gata”.

„Păi ce, nu s-a terminat criza?”

Comuna ilfoveană Găneasa are 4.300 de locuitori şi e compusă din cinci sate: Cozieni, Şindriliţa, Găneasa, Moara Domnească şi Piteasca. În fiecare sat sunt zeci sau sute de cai. Pentru că mulţi nu sunt înregistraţi cu documente şi microchip-uri, nu se poate şti cu siguranţă numărul total. Oricum, cam una din trei familii are cal.

Cu oamenii şi cu banii pe care-i au la dispoziţie, Direcţiile Sanitare Veterinare judeţene fac ce pot, adică încearcă să asigure prevenirea principalelor boli şi tratamentul animalelor înregistrate. La sfârşitul lui 2009, în judeţul Ilfov erau înregistrate doar 2.321 de cabaline, cu 500 mai puţine faţă de anul precedent.

Evident că la Găneasa – ca în mai toată zona asta nedefinită din jurul Bucureştiului – nu mai găseşti nici urmă de sat în forma aceea autentică, care să însemne şi valori tradiţionale. Aici nu zice mai nimeni: „Dacă eu am grijă de cal, şi el are grijă de mine”.

Delia Pirvu

Calul e făcut doar ca să tragă căruţa plină cu fier vechi, cu pet-uri sau cu lemne. „Este folositor vara. Stă pe câmp, mănâncă iarbă, deci nu costă nimic. Omul nu investeşte nici un leu. Pe urmă vine toamna, calul este lăsat în continuare pe câmp. Dacă se descurcă, bine, dacă nu supravieţuieşte, n-are importanţă. Îşi cumpără altul pe un milion şi jumătate – două milioane. Pentru că oricum întreţinerea acestuia pe timp de iarnă l-ar costa mai mult”, explică Delia Pîrvu.

Animalul sfârşeşte pe câmpuri sau prin şanţuri, pentru că la abator se cer acte, iar actele nu prea există. Cel mult, dacă vrea să-i scurteze suferinţa, stăpânul ia toporul, îi dă una în cap şi s-a terminat.

Întărit cu o duşcă, proprietarul de mai devreme se întoarce să repete nemulţumirea care-l apasă: mai durează mult? „Îl vezi pe vreun potcovar că stă? Nu potcovesc eu. Aşteaptă să termine”, îi cere fata. Nu e singurul sătean care are plângeri. Când le-au trimis olandezii pături speciale, să stea la cald animalele peste iarnă, unii au întrebat ingenuu: de ce nu sunt noi păturile astea? Acum au venit unii şi i-au luat la rost pe olandezi, că de ce n-au mai adus pături. Li s-a răspuns că nu sunt bani. „Păi ce, doamnă, nu s-a terminat criza?”. Fiecare deplasare la Găneasa îi costă însă pe cei de la SRPiN în jur de 2.500 – 3.000 de euro, bani strânşi prin mărinimia cetăţenilor olandezi. Ar costa mult mai mult dacă oamenii n-ar veni ca voluntari şi dacă materialele n-ar fi adunate tot din donaţii.

Omul s-a învăţat să ceară şi să fugă cât îl ţin picioarele de învăţătură, nu e nimic nou aici. Dar există speranţă că se va schimba ceva? Delia Pîrvu zâmbeşte: „Întotdeauna există, altfel ne ducem toţi la culcare. Dar trebuie să ne ţinem de treabă. Am avut puţine surprize plăcute, dar le-am avut, e mai mult decât nimic: oameni care ne-au ascultat şi caii sunt acum într-o formă mult mai bună. Se vede că peste iarnă nu au fost lăsaţi afară, au fost ţinuţi undeva într-un hambar, li s-a dat ceva de mâncare. Ăsta e un lucru foarte bun: ne interesează cel mai mult educarea proprietarilor de cai”. Cine ştie, poate la cursul următor vor fi şi sucuri.

Publicat în „Evenimentul zilei” de duminică, 16 Mai 2011

La 145 de ani de la sosirea lui Carol I la Bucureşti, românii au gânduri amestecate în legătură cu monarhia. Dezvelirea unui bust al Regelui Mihai I la Călăraşi ar fi putut reprezenta un prilej pentru învierea dezbaterii. A venit însă Dan Diaconescu şi s-a ales praful de tot.

La Călăraşi e pe cale să se întâmple ceva. Nu degeaba sunt văruite bordurile din Parcul Central, nu degeaba e greblat nisipul la locul de joacă, nu degeaba strigă domnul vice la oamenii care presară lalele mov pe alei. Uite că sunt câteva covoare persane şi microfoane, sunt boxe, poliţişti şi tot ce trebuie.
De locul agitaţiei se apropie doi pensionari cu bască. Trec în pas de plimbare pe lângă statuia străbunului Dromichete, Regele geto-dacilor, trec de Burebista, se uită la Decebal şi la Traian, îl studiază în grabă pe Mihai Viteazu. “Uite pânza!”, observă unul dintre ei şi se opreşte. Arată către bustul acoperit, nou-nouţ, în jurul căruia roiesc angajaţii primăriei.

Călăraşiul stă exemplar la capitolul monumente. În mai 2008 a fost inaugurată o statuie ecvestră a Regelui Carol I; autorităţile se laudă că au dat astfel ţării primul monument reprezentând un membru al Casei Regale, după decenii de comunism şi o tranziţie încurcată.

Lipseşte o statuie?

Primarul Nicolae Dragu s-a ambiţionat. A urmat Ferdinand, într-un capăt al Aleii Regilor. În vara lui 2009, consilierii au supus la vot alocarea suprafeţei de 2,5 metri pătraţi pentru amplasarea bustului Reginei Maria. Hotărârea a trecut cu 20 voturi, din tot atâtea posibile. Aşa că, la câteva luni distanţă, Traian Băsescu a venit la Călăraşi pentru dezvelirea bustului, iar presa avea să scrie cu nesaţ despre noile lacrimi prezidenţiale: şeful statului îşi amintise că România are o fregată botezată “Regina Maria”.

Azi, 9 mai 2011, pe o ploaie nevrotică, va fi dezvelit bustul Majestăţii Sale, Regele Mihai I, chiar în prezenţa fostului suveran. “Dar pe al lui Ceauşescu de ce nu l-au făcut?”, se întreabă unul dintre pensionarii cu bască. Se opresc amândoi în dreptul tractorului plin cu umbrele pentru invitaţi. E o măsură de urgenţă, aşa că se iartă faptul că umbrelele sunt roz şi fac reclamă la “Pepsi”.

Întrucât e chiar înaintea Zilei Regelui, ceremonia devine un bun prilej pentru a le propune cetăţenilor din Călăraşi – oraş de 73.000 de locuitori, cu o fostă industrie şi actuale drame economico-sociale – un mic exerciţiu de imaginaţie: “Cum credeţi că ar fi arătat oraşul dumneavoastră sub monarhie?”. A coborât însă Dan Diaconescu din Maybach-ul său crem, iar opiniile cetăţenilor s-au diluat în entuziasmul colectiv.

NIMIC SENZAŢIONAL

Intră în scenă Dan Diaconescu. “Eu pentru dumneavoastră am venit, să ştiţi!”

Răspunsurile obţinute conţin nostalgii amestecate, supărări actuale, văicăreli, grămezi de naivităţi şi vorbe goale.

“Cred că (oraşul – n.r.) era înainte nu cu 100, dar cu 50 de ani. Era mai frumos, mai dezvoltat, exact ca în ţările capitaliste”, susţine Nicu Nedelcu (74 de ani).

“Sunt unii care zic că nu ştiu ce a făcut comunismul. Dacă era bun comunismul, îl ţineau ruşii”, e de părere bătrânul. Deşi mai are şi acum carnetul de partid, Nicu Nedelcu a urât comunismul. Şi-a făcut carnet doar ca să-i dea apartament aici, în Călăraşi. Bătrânul locuieşte acum în comuna Alexandru Odobescu, dar a vrut neapărat să vină la festivitate, aşa că s-a împrumutat de 200 de lei şi uite-l aici. N-a venit cu mâna goală: are un steag cumpărat acum vreo doi ani, de la Alba Iulia, un steag mic, simbolic. “Era, domnule, o stimă a ţării cu regatul. Nu vedeţi că ţările cu regat sunt mai dezvoltate?”. Să fie clar: Regele merită aşteptat, chiar dacă acum e bătrân, chiar şi pe o ploaie ca asta.

Evident, în parcul acesta încap şi alte viziuni despre cea mai bună Românie. “Poate că era mai bine cu Regele, poate că nu…”. Doamna Chivuţa Bibescu, fostă lucrătoare în confecţii, caută să iasă rapid din această dilemă. Vrea să spună mai repede că s-a înscris de curând în partidul lui Dan Diaconescu şi acum îşi aşteaptă nerăbdătoare eroul. Chivuţa Bibescu s-a săturat de politicienii de azi: “Trebuie să vină cineva care să-i strângă pe tineri de pe străzi. Pe vremea lui Ceauşescu îi băga la puşcărie dacă n-aveau de lucru. Azi nu le dă nimeni de lucru şi moare lumea de foame în casă”.

Se referă la un caz care a făcut vâlvă în toată presa la sfârşitul săptămânii trecute. Lucia Ciobănescu (70 de ani) şi fiul ei Eugen, despre care se spune că avea probleme psihice, au fost găsiţi morţi în apartamentul lor din Călăraşi. Înainte de a fi stabilită o cauză oficială a decesului, rudele au zis că cei doi ar fi murit de foame. Iar presa a explodat: s-a dat vina pe primărie, pe guvernanţi, pe criză. Moartea celor doi călărăşeni e mult căutata dovadă a faptului că în România de azi se moare de foame.

Dincolo de astfel de ştiri, istoria contemporană a Călăraşiului e a oricărui oraş din România. Referindu-se la perioada de tranziţie, Constantin Tudor scria în “Istoria oraşului Călăraşi” (2008): “Schimbări spectaculoase s-au produs şi la nivelul vieţii economice şi social-culturale, înfiinţându-se numeroase societăţi comerciale, ca urmare a iniţiativelor private, în timp ce foştii «coloşi» de stat au dispărut în meandrele economiei de piaţă”.

Două întâmpinări

Constantin Iftimiu zice că nici el nu mai are mult şi o să moară de foame, precum cei doi concetăţeni ai săi. A avut pensie de boală, puţin peste 300 de lei, dar l-au reexaminat la Bucureşti şi i-au luat banii. “Mi-au zis că-s bun de muncă şi m-au ameninţat că-mi pun şi sechestru pe casă dacă fac scandal. Unde să mă angajez eu la 60 de ani?”, se întreabă călărăşeanul. În general vorbind, de la Revoluţie încoace a fost “nenorocire”.

Totuşi, cum e cu monarhia? În clipa asta Majestatea Sa – însoţit de Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României şi de oficialităţi locale – gustă pâine cu sare la intrarea în parc, iar mulţimea se desface tăcută în jurul lor. Din loc în loc izbucnesc aplauze, se aude şi un “Trăiască Majestatea Sa, Regele României!”.

În urma suitei se infiltrează Dan Diaconescu, cu aerul studiat al viitorului preşedinte. Nu se ştie cum a ajuns aici mai-marele OTV: cert e că vinerea trecută, când primarul Nicolae Dragu a zis lista invitaţilor, nu l-a pomenit pe Diaconescu. E primit totuşi cu urale, sunt călărăşeni care vor să-l strângă în braţe, l-ar sufoca de atâta iubire: “Eu pentru dumneavoastră am venit, să ştiţi!”, “Să trăiţi!”, “Bine aţi venit la Călăraşi!”, “Nici nu ştiţi ce pierdeţi!”, râsete, apropiere sufletească. Dan Diaconescu zice însă că n-a venit la Călăraşi în scop electoral, ci strict pentru a asista la ceremonie. Se strecoară în spatele Principesei Margareta, caută să se integreze în acest cadru solemn. În plus, are nevoie de umbrelă.

“Suntem martorii unui eveniment istoric pentru Călăraşi: dezvelirea statuii Majestăţii Sale, Regele Mihai al României. Trăiască!”, începe, entuziast, primarul. “Majestate, aşa cum aţi spus de nenumărate ori, un popor care nu-şi cunoaşte trecutul şi nu ţine seama de el nu poate avea un prezent demn şi nici perspective de viitor. Iată că astăzi, prin această statuie, o parte din acest trecut va rămâne mărturie peste vremuri”, adaugă el, înainte să se treacă la dezvelirea bustului, la săvârşirea slujbei religioase, înainte ca un grup de elevi călărăşeni să recite o poezie. Sunt “momente istorice şi înălţătoare”, după cum ţine să precizeze maestrul de ceremonii. În timp ce împarte medalii în stânga şi-n dreapta, primarul Dragu nu se poate abţine şi face referire, în glumă, la ”viitorul preşedinte al României”. Reprezentanţii Casei Regale rămân serioşi.

Există oameni cu experienţă în dezveliri de monumente. Un exemplu ar fi Marin Iosif, care nu crede însă în monarhie. Are 77 de ani şi îşi aminteşte că au fost ani de sărăcie lucie în vremea Regatului: “Ei aveau averi colosale şi ţara era foarte săracă”. Şi în comunism n-a fost rău? “A fost, dar comunismul a avut şi părţi bune. De ce? Pentru că s-a construit foarte mult. Tot mai bine e în socialism, pentru că socialismul vrea viaţa tuturor. Deviza capitalismului e: «Un prost mai puţin şi o pâine mai mult». În America s-a distrus ţărănimea. Eu nu zic că n-ar fi bine în capitalism, dar un capitalism sălbatic nu este bun. Unde există ţări capitaliste puternic dezvoltate, există ordine şi disciplină. Adică, ce se întâmplă? La noi e înţeleasă prost democraţia”.

Marin Iosif se autoproclamă “unicul călărăşean care a participat la dezvelirea monumentului cu cel mai vechi scris din lume: scrisul sumerian de la Tărtăria. Descoperirea arheologică a fost făcută pe Valea Mureşului, în comuna Blandiana, între Vinţu de Jos şi Şubot, aproape de Simeria, aproape de ieşirea în Câmpia Banatului, în 1961″. Odată, Marin Iosif l-a cunoscut pe cel care ar putea schimba istoria României: numele lui este Napoleon Săvescu.

ZILELE REGILOR

O scurtă istorie a monarhiei în România

• 10 mai 1866: Carol I soseşte la Bucureşti. Această dată devine Sărbătoarea Naţională a României până la instaurarea regimului comunist;
• 10 mai 1877: În plin război cu Imperiul Otoman, Carol I proclamă Independenţa României;
• 10 mai 1881: Carol I devine din principe Rege al României;
• 27 septembrie 1914: Regele Carol I moare. Ferdinand devine Rege;
• 1 decembrie 1918: La Alba Iulia se proclamă unirea Transilvaniei cu România;
• 28 martie 1923: Regele Ferdinand promulgă noua Constituţie;
• 20 iulie 1927: Moare Regele Ferdinand. În condiţiile în care Carol renunţase la tron, fiul său Mihai devine pentru prima dată Rege, sub oblăduirea unei Regenţe;
• 6 iunie 1930: La două zile după întoarcerea sa în ţară, Carol este proclamat Rege, cu numele de Carol al II-lea;
• 10 februarie 1938: Carol al II-lea instaurează “dictatura regală”;
• 6 septembrie 1940: Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său, Mihai, care devine pentru a doua oară rege, însă doar cu prerogative simbolice;
• 30 decembrie 1947: Ameninţat şi şantajat de către oameni agreaţi la Moscova, Regele Mihai este nevoit să abdice;
• 23 aprilie 1992 – Regimul condus de Ion Iliescu îi permite Regelui Mihai să revină în ţară, cu ocazia Paştelui. Fostul suveran este întâmpinat de peste un milion de români. Timp de patru ani de la acest eveniment, orice altă vizită îi este interzisă.

INTERVIU CU PRIMARUL DIN CĂLĂRAŞI

“Atâtea blocuri fără niciun Dumnezeu, aceste blocuri fără şarpante”

EVZ: Ce înseamnă regalitatea pentru Călăraşi?
Nicolae Dragu: Aici, pe la Călăraşi, toţi regii României treceau în Cadrilater când era România maaare. Se opreau pe la Călăraşi, stăteau o noapte, că veneau obosiţi, că nu erau mijloacele astea. Veneau probabil cu cupeul, cu trăsura. Aici schimbau caii, la Călăraşi. Numele oraşului porneşte de la călăreţii care aduceau mesajele de la sultan. Erau nişte grajduri deosebite ale regelui. El rămânea la nişte prieteni importanţi. Şi Regele Carol, şi Regele Ferdinand s-au oprit la noi, şi Regele Mihai acuma. Astea-s lucrurile care ne leagă. Chiar şi Regina Maria. Sunt nişte lucruri extraordinar de interesante. Călăraşiul a fost locul de schimbare a cailor şi de odihnă a stăpânilor, stăpânii ăştia mari care au păstorit România. Ei au şi făcut România, că dacă nu erau ei, eram zero astăzi.

Dumneavoastră sunteţi născut imediat după plecarea Regelui Mihai I.
Da, în 1949 m-am născut. Deci, vă spun, am studiat după, când Regele a fost scos din istorie.

Cum credeţi că ar fi arătat oraşul dumneavoastră dacă n-ar fi venit comuniştii?
Ei, să ştiţi că ar fi fost un mic Paris dacă nu veneau comuniştii. Au demolat tot, toate casele vechi. Mircea Eliade venea la Călăraşi – aveam un Ateneu micuţ unde venea şi ţinea discursuri ştiinţifice şi filosofice. Nicolae Iorga venea, Dimitrie Gusti, marele sociolog, venea la noi. Călăraşiul era un oraş de cultură. Mulţi zic: “Călăraşi, mai mult pas decât oraş”. Nu, Călăraşiul era un oraş modern şi comunismul l-a distrus. S-a făcut un combinat mare, să muncim toţi acolo, să mâncăm toţi la cantina combinatului. S-au construit atâtea blocuri fără niciun Dumnezeu, aceste blocuri fără şarpante, numai din betoane. Să trăieşti numai între betoane, vă daţi seama ce înseamnă. Probabil şi dumneavoastră aţi trăit şi trăiţi într-un astfel de bloc.

Da. Sunt lucruri care afectează cam toate oraşele din România şi toate vin din perioada comunistă.
Da, betoanele din perioada aia care ne-a nenorocit viaţa. Şi frigul pe care l-am înghiţit.

“Regele este o părticică din Dumnezeu”

Care sunt acum marile probleme ale oraşului?
Să ştiţi că ar fi canalizarea, care încă n-am reuşit să o terminăm. Decât 70% din străzile oraşului sunt canalizate şi asfaltate. Deci avem probleme cu patru cartiere mari care n-au canalizare şi n-au străzi. Deci apa, alimentarea cu apă a oraşului, care lucrăm la ea în momentul ăsta. Care mai durează, probabil anul viitor o punem în funcţiune. Sigur, problema locurilor de muncă, că nu avem suficiente pentru oameni. Cam în mare astea ar fi.

Dacă ar fi acum să se facă un referendum privind instaurarea monarhiei, aţi fi de acord cu aşa ceva?
Da, să ştiţi că Regele este unsul lui Dumnezeu. Nu poate nimeni din niciun partid să-l oblige să impună pe nu ştiu cine ministru. Sigur, vor decide tot partidele, dar există o analiză clară a Regelui, care zice: “Dom’le, crede în Dumnezeu, are familie”, nu se poate ca un individ să ajungă în posturi importante pentru că-l numeşte partidul. Regele este personalitatea care… Este unsul lui Dumnezeu. Este o părticică din Dumnezeu, noi suntem, la fel, o părticică din Dumnezeu. Eu zic că dacă ne gândeam bine când a venit Raţiu, Dumnezeu să-l ierte… N-am avut minte, acuma stăm…

E prea târziu acum?
Nu ştiu. Ce să vă zic? Sunt şi eu la o vârstă, dar eu zic că timpul le rezolvă pe lucruri. Nu pot să mă pronunţ acum că mâine… Că oamenii sunt cum sunt. N-au studiat foarte mulţi această monarhie care a prins bine României. Noi n-aveam o ţară mare ca acum dacă n-aveam un rege.

VIAŢA DUPĂ HUIDUIELI

“Nişte tineri care s-au drogat, ca să ştiţi”

A existat un moment în care primarul Nicolae Dragu s-a supărat pe nişte călărăşeni şi i-a făcut javre. S-a întâmplat pe 26 septembrie 2010, în ultima seară a Sărbătorilor Municipiului Călăraşi. Când primarul a urcat pe scenă să zică şi el ceva, s-au trezit unii să-l huiduiască. Iar el s-a supărat şi le-a zis aşa: “Sunteţi nişte javre, exact cum i-a zis şi poliţia preşedintelui. La revedere, javrelor… N-o să mai aveţi primar niciodată în viaţa voastră. Aţi fost în mizerie. V-am scos din mizerie. Asta este mulţumirea voastră? Nu vă este ruşine, nemernicilor!? Voi nu reprezentaţi Călăraşiul! O haită de derbedei şi golani! La revedere! Huiduiţi, de ce? Huiduiţi… V-am scos din mizerie? Huo!”. A scris ulterior, într-un comunicat, că s-a comportat ca un om simplu, a căzut în capcana întinsă şi a reacţionat impulsiv.

Zice acum că nu şi-a schimbat părerea despre călărăşenii care i-au făcut acea primire îngrozitoare. “Aceia nu reprezintă oraşul. Nişte tineri care s-au drogat, ca să ştiţi. Eu ţin la oameni, că 25 de ani am fost lider de sindicat pe platforma siderurgică, la IMC (Întreprinderea de Materiale de Construcţii Călăraşi – n.r.), 25 de ani de muncă. Asta cu sindicatul a fost o treabă voluntară, fără bani, neplătită, ca să ştiţi. Făceam de plăcere, să ajut oamenii, că eu nu câştig să plătesc bani, cum mă judecă unii, că le dau bani la oameni să mă voteze. Ei mă votează pentru că cred în mine, i-am ajutat, la fel îi ajut şi acum”.

FOTOGRAFII: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU

Publicat în „Evenimentul zilei” de Marți, 10 Mai 2011