Imagini cu gîşte care tot ies din saxofon

Iată-mă pe trotuarul de la Romană, după coloane; sînt băiatul acela cu mîinile îndesate în buzunare şi cu o întrebare: Cum mai recunoşti un hipster în ziua de azi?

Acum ceva vreme era simplu: vedeai o eşarfă, o desfăşurai şi la capătul ei găseai un hipster. În ziua de azi, nici eşarfele nu mai sînt ce-au fost, par făcute să păcălească ochiul. De cînd au început să împodobească cefe groase şi umeri cît se poate de mainstream, adevăraţii hipsteri au lepădat eşarfele prin dulapuri, fără umbră de regret. Aşa sînt ei, cameleoni ciudaţi – îşi schimbă culoarea nu ca să se adapteze la mediu, ci ca să contrasteze cu el.

Ceauşescu: “Dacă nu împuşcăm noi raţele, le împuşcă alţii”

În anii ´70, primul vânător al ţării voia betoane, tractoare, undiţe şi puşti în Delta Dunării. Rugăminţile unui cunoscut naturalist britanic pentru conservarea speciilor din zonă erau fleacuri.

În dimineaţa zilei de 13 martie 1974, când Nicolae Ceauşescu supunea atenţiei colegilor din fruntea partidului lista cu propuneri pentru conservarea Deltei Dunării întocmită de Sir Peter Scott, grosul tovarăşilor prezenţi s-au întrebat cine e acest domn. La acea vreme, britanicul Peter Scott – fiul legendarului explorator al Antarcticii Robert Falcon Scott – era ornitolog, ofiţer naval, pictor, om de televiziune, fost sportiv şi purta deja renumele de “părinte al conservării naturii”.

Rock pentru România. Cealaltă cădere a comunismului

Se putea purta geacă scurtă de piele în Bucureşti: meteorologii anunţaseră pentru ziua de 21 februarie 1990 o temperatură maximă de 15 grade Celsius, cer senin şi vînt slab. Majoritatea spectatorilor au venit totuşi în hainele gri de la Revoluţie şi de la cozile dinainte.

 

Încă nu se întunecase, înăuntru erupeau chitări, un şuvoi gri curgea spre Sala Polivalentă şi era cel mai viu peisaj cenuşiu care se poate închipui. Copiii Revoluţiei primeau în dar trei formaţii britanice de rock: Jesus Jones, Skin Games şi Crazyhead. Nu erau nici Pink Floyd, nici Rolling Stones, dar prea puţin mai conta: să fie străini şi să cînte.

E.M. scrie pe forum, românii răspund

Chinuit de insomnie, cufundat în lumina albastră a monitorului, condamnatul E.M. continuă să-şi ispăşească luciditatea într-o mansardă pariziană.

Tastează cu sete, iar căsuţa comentariului se umple de un gînd nou. Internetul – tărîm al singurătăţilor puse laolaltă, imperiu al strigătului nocturn, al inutilităţilor, al nepotrivirilor, al obsesiilor şi al profeţiilor – pare locul în care E.M. Cioran ar intra ca la el acasă.  

Poliţistul de ţară, cu şi fără statuie

Comuna ieşeană Grajduri are vreo 3.000 de români şi 1.000 de ţigani, scandaluri la ceas de seară, un birt, un bust ce-l reprezintă pe fostul şef de post şi un agent trist.

La ceas de seară, când mascaţii pătrund în lumea înţesată cu poveşti de război şi de iubire a ţiganilor din comuna ieşeană Grajduri, scandalagiii îşi pun o întrebare aproape legitimă: le intră în casă mascaţii poliţiei sau ţiganii mascaţi din comuna rivală Ciurea? Au fost situaţii în care, pentru că locuitorii vreunei case-turn stăteau regulamentar cu faţa la podea în timpul unei razii, le-au dispărut din casă felurite lucruri de valoare.

Falimentul bate pe la porţile sătenilor din Runcu

Peste localitatea vâlceană Runcu bântuie perspectiva desfiinţării, în condiţiile în care noul buget acoperă doar primele patru luni ale anului în curs şi datoriile din 2009.

E aşa de frumos la Runcu, încât nu s-ar zice că o sărăcie cruntă şi-a făcut culcuş aici. Comuna Runcu e undeva prin estul judeţului Vâlcea, aproape de limita cu Argeşul, dar s-ar putea să nu mai aibă loc nici pe hartă de atâta sărăcie.

Potcoave pentru Estul Sălbatic

Timp de trei zile, caii dintr-o comună ilfoveană au primit „încălţări” noi şi medicamente, din banii strânşi de o fundaţie olandeză. În lipsa vreunei alte gratuităţi, niciunul dintre stăpâni n-a venit să înveţe cum să-şi îngrijească animalele. Oamenii au formulat, în schimb, o serie de plângeri.

„Ţi s-a părut că e mai slabă potcoava şi ai prins-o tu?”. Medicul veterinar se uită la Ilie Gâţă, proprietarul calului, iar acesta răspunde nevinovat că da, aşa a făcut. De când Ilie Gâţă a făcut treaba asta, Gică – un cal frumos, în vârstă de vreo 12 ani – şchiopătează rău. „I-ai prins-o aiurea, i-ai bătut potcoava aiurea. De aia e şchiop calul”, încearcă să-i explice medicul. Fierul a intrat în carne şi carnea s-a infectat. Puroiul trebuie scos, altfel intră în articulaţii şi gata, calul nu mai e bun de nimic.

Cum au ajuns Regele Mihai şi Dan Diaconescu sub aceeaşi umbrelă

La 145 de ani de la sosirea lui Carol I la Bucureşti, românii au gânduri amestecate în legătură cu monarhia. Dezvelirea unui bust al Regelui Mihai I la Călăraşi ar fi putut reprezenta un prilej pentru învierea dezbaterii. A venit însă Dan Diaconescu şi s-a ales praful de tot.

La Călăraşi e pe cale să se întâmple ceva. Nu degeaba sunt văruite bordurile din Parcul Central, nu degeaba e greblat nisipul la locul de joacă, nu degeaba strigă domnul vice la oamenii care presară lalele mov pe alei. Uite că sunt câteva covoare persane şi microfoane, sunt boxe, poliţişti şi tot ce trebuie.

Cum l-am condus pe Jumară la aeroport

Povestea drumului unui tânăr român către un loc de muncă în Marea Britanie. Şi a celor care rămân în urma sa, într-un mic oraş de provincie.

La o oră mult prea târzie ca orăşelului să-i mai pese, doi locuitori ies din scara blocului şi se îndreaptă către maşina roşie parcată la doi paşi. Aşază în spate două geamantane gigantice, din acelea cu rotile, bine burduşite. Maşina se lasă puţin, portierele din spate se închid pe rând şi pentru câteva secunde e tăcere. Jumară – Adrian Iulian Chiparcă pe numele reţinut de buletin, de acum fost şofer pe maşina unei fabrici de pufuleţi din Huşi – pleacă la Londra, să-şi caute de muncă, iar prietena lui, Cristina, îl însoţeşte până la aeroport.

Voturile se adună cu găleata

Un candidat la Camera Deputaților a subțiat dramatic numărul găleților și ligheanelor de pe piața ieșeană, întru bucuria unor săteni.

În viaţa câtorva localităţi din judeţul Iaşi, reunite de voinţa divină în Colegiul numărul 7 pentru Camera Deputaţilor, a venit un moment sublim. În sfârşit, zilele se înşiră cu un scop precis: „plouă“ cu găleţi şi ligheane lunea, „ninge“ cu zahăr marţea, „plouă“ iar, de data asta, cu îmbrăţişări şi vorbe bune – duminica. Într-un entuziasm general, localnicii răspund şi ei omeneşte: ar da cu votul în toţi candidaţii aceştia drăguţi, care au venit să le întindă o mână de ajutoare şi să-i înveselească în prag de iarnă. O să fie frumos de tot la votul de duminică.

De gardă cu medicul care a pus degetul pe rană

Reporterii EVZ au stat 24 de ore la Spitalul Universitar lângă chirurgul Florin Chirculescu, omul care a scris despre durerile sistemului sanitar.

O parte dintre oameni sunt prinşi cu tuburi subţiri: un capăt e prins undeva sub piele, iar celălalt se află lângă pat, într-un borcan mare, în care bolboroseşte apa. Sunt bolnavi şi durerea îi face cuminţi pe cei mai mulţi. „Aţi coborât din pat?”, întreabă medicul Florin Chirculescu. „Nu pot”, zice bătrânul şi are respiraţia grea, înghite încet. E mai bine totuşi în dimineaţa asta decât era ieri, iar mâine va fi şi mai bine. „Trebuie să vă ridicaţi, trebuie să umblaţi!”, îi „ordonă” medicul. Afară, dincolo de geamurile etajului 11 al Spitalului Universitar, se ridică nori mari de praf de şantier.

Moscopole, o Atlantida pentru aromânii rătăciţi prin Balcani

ÎNAPOI ACASĂ. Alungaţi din metropola pe care au construit-o, aromânii din Albania încearcă să recupereze ce se mai poate şi să se ferească de un cumplit blestem.

În aromână, la „a vorbi” se zice „a zbura”. Poate pentru că vlahii împrăştiaţi prin Balcani au căpătat o abilitate ne omenească după toate prigonirile îndurate, iar limba le-a făcut zborul mai uşor. Moscopole – o adevărată metropolă ridicată de negustorimea aromână în estul Albaniei de azi – e doar un exemplu al acestei vocaţii tragice.

„Poţi substitui cimpanzeii Mike şi Jim cu indivizi din politică”

Coaliţiile şi trădările apropie politica umană de cea animală. Liderii sălbăticiei sunt aleşi totuşi prin ceea ce specialistul în etologie Carmen Strungaru numeşte „mai mult decât un vot”.

Animalul politic există – la modul cel mai propriu – de când lumea, iar pe malurile Dâmboviţei găsim doar întrupări ale acestei „sălbăticiuni” cu porniri de lider. Societăţile animale îşi caută dintotdeauna conducători nu neapărat puternici din punct de vedere fizic, cât mai ales psihic. În lumea cimpanzeilor, împotriva liderului care devine agresiv se formează adevărate coaliţii – arată, într-o inedită analiză a campaniei electorale, conf. univ. dr. Carmen Strungaru, de la Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii Bucureşti, specialistă în etologie.

Trei feluri de a scrie despre ură

Câteva instantanee, surprinse în zilele din decembrie 1989 în Capitală şi publicate în premieră, fac loc şi unor altfel de poveşti despre primele zile în democraţie.

„Fără violenţă!” era doar un slogan, ca multe altele născocite prin pieţe. Cadavrele împrăştiate pe stradă erau, culmea, dovada că naţiunea fusese înviată, dotată cu imaginaţie şi pusă să joace într-un spectacol prost. Ceauşeştii trebuiau omorâţi după ce furculiţele lor din aur au fost deconspirate şi au sclipit în imagini, la Televiziunea Română Liberă. Teroriştii – indiferent cine erau ei – trebuiau omorâţi după ce-au fost arătaţi naţiunii, la aceeaşi Televiziune Română Liberă. Era nevoie ca toate astea să se întâmple repede, în numele dreptăţii şi al libertăţii câştigate în stradă.

Ciocan, polițist substantiv

Cel mai mediatizat poliţist al ţării nu crede în criză, în virusul A/H1N1 sau în horoscop. Românii se trezesc cu Christian Ciocan, se întâlnesc cu el peste zi pe panourile publicitare şi închid t elevizoarele pe ultima sa declaraţie. Un hibrid între poliţist şi vedetă TV, Ciocan e îndrăgostit lulea de o cântăreaţă din Serbia, dar se va căsători cu o româncă.

Când l-am cunoscut pe comisarul Christian Ciocan, nu ştia încă toată România că are să se însoare. Numele şi declaraţia viitoarei soţii fuseseră însă publicate de „Libertatea” peste noapte, vestea era „pe ţeavă”.

Între Costuleni rămâne doar Prutul

Sârma ghimpată dintre comuna românească şi cea din Republica Moldova este pusă la pământ, după câteva decenii în care neamurile aflate de-o parte şi de alta s-au rupt aproape cu totul.

De vină au fost stăpânirile şi inundaţiile, nu se ştie care a venit cu furie mai mare. Cică până la 1812, când Basarabia a trecut în Imperiul Rus, era un singur sat Costuleni, care avea case pe ambele maluri ale Prutului. Aşa zic, cel puţin, istoricii basarabeni. Se mai spune că desele revărsări au mutat casele tot mai departe de râu, împrăştiindu-le pe ambele maluri. O parte dintre cei mutaţi ar fi înfiinţat, după aceea, satul românesc de azi, ceilalţi s-au dus în stânga, în Basarabia.

Scrisori de la Mailat: „Plătesc pentru toţi românii”

Într-o corespondenţă purtată cu EVZ, românul închis pe viaţă în Italia povesteşte cum rudele l-au lăsat baltă, iar Nati Meir i-a tras ţeapă.

Nu putea fi decât Răul însuşi, cel puţin până la prima scrisoare primită pe adresa redacţiei. Bărbatul acela negricios, cu părul încâlcit, cu privirea pierdută, cu sprâncenele ridicate a sfidare, îmbrăcat într-o geacă albastră descheiată, devenea acum doi ani şi patru luni prototipul generaţiei de criminali români care – şi aici presa se ocupă cu împărţirea verbelor – îngrozeşte, hăituieşte, înspăimântă, terorizează, violează şi ucide Italia.

Spărgătorul Ion recidivează într-un film poliţist

După ce, în anii ’80, a golit apartamentele bucureştenilor, Ion Serafimescu a ajuns acum protagonist într-o producţie video educativă a Poliţiei Române.

Dacă l-ar prinde acum un bing-bang în casă străină, există posibilitatea ca pe Ion Serafimescu să-l lase inima. La 58 de ani, se mulţumeşte cu suferinţe oarecum comune: are boală pe scrumierele prea pline, pe o bătrână din vecini care bate noapte şi zi în uşa apartamentului cu o tigaie şi pe societatea de asigurări care de aproape un deceniu refuză să-i plătească răscumpărarea pe o maşină dispărută.

Cum şi-a păstrat Găldău caii cu SIDA în bătătură

Deşi susţinută de Uniunea Europeană, campania de eradicare a anemiei infecţioase ecvine se poticneşte prin curţile proprietarilor care refuză să predea caii bolnavi.

În clipa în care Florin a desfăcut uşa grajdului ca să scoată iapa, s-o încalece, să pornească a doua oară spre taică-său şi să-l anunţe că nu-i de glumit cu ăştia de la Direcţia Sanitar-Veterinară, copilul a ţâşnit după el, în întuneric. Plângea fără să se poticnească, iar maică-sa încerca să-l împace. „Domnu’, să nu-i spuneţi că au venit să ia caii! Ciprian, hai încoace, că Florin vine înapoi şi aduce alt cal, unul frumos… Vai, să vezi ce fain îi calul!”.

Omul care a câştigat franzele pe viaţă: „Circul e la TV, pâinea o am”

Un şomer din Bacău a câştigat câte o franzelă pentru fiecare zi din restul vieţii sale „statistice”. Obişnuieşte acum să le spună vânzătoarelor că speră să facă o pagubă cât mai mare.

E o fotografie clasică de premiant. Bărbatul acesta uscăţiv şi blând priveşte spre aparat şi zâmbeşte. Cu o mână ţine o bucată roşie de carton, pe care scrie „Pâine gratis pe viaţă”, cu cealaltă strânge mâna unui domn în cămaşă. În spate e un munte de plicuri, luminat de sus, printr-o deschizătură în tavan. Ceva din lumina asta cade, convenabil din punct de vedere stilistic, peste creştetul premiantului.

Lungul drum al mistreţului spre stema Romanului

Autorităţile urbei moldave au fentat timp de vreo zece ani adoptarea vechiului simbol al oraşului, uniţi sub sloganul: „Noi nu suntem mistreţi!“.

Cârmuitorii municipiului Roman au dus, vreme de un deceniu, o luptă crâncenă cu mistreţul fioros ce trebuia pus pe stemă. S-au certat cu experţii în heraldică, s-au dus cu jalba în proţap la Bucureşti, au desenat episcopii, cetăţi şi cărţi care – deşi n-aveau nicio legătură cu heraldica – încercau să ascundă cât de cât „ruşinea“.

Revelionul unui figurant

INCOGNITO Despre cum am luat o supradoză de divertisment expirat cu o duşcă de şampanie, la filmările pentru „noaptea dintre ani” de la TVR3

Noaptea de Revelion a picat într-o dimineaţă cam geroasă. Bugetari şi angajaţi din mediul privat se dezgheaţă în pasajul de la Piaţa Victoriei, consumă merdenele şi habar n-au că mai e puţin până la artificii, şampanie şi pupături. Dacă ar fi ştiut, acum s-ar fi călcat în picioare pentru ultimele cumpărături de Revelion, prin hipermarketuri înţesate de reporteriţe.

Din învăţăturile unui maghiar despre Ferentari

Vreme de un an şi jumătate, un antropolog din Budapesta a locuit în cel mai rău famat cartier al Bucureştiului, pentru a-şi documenta lucrarea de doctorat. S-a cufundat într-o lume fascinantă şi nu neapărat întunecată.

La două zile după discuţia redată mai jos, Gergő avea să plece de tot din Ferentari. Când a zis c-o să-i fie greu în altă parte, nu mi-am putut reţine un zâmbet. Dar Gergő nu glumea. Timp de un an şi jumătate a locuit într-un bloc scund de pe Aleea Livezilor, în cartierul acela despre care bucureştenii respectabili ştiu totul fără să-i fi călcat „graniţele”: ţigani, gunoi aruncat pe geam, furturi de curent, droguri.

În celula lui Mailat. Cum a fost rupt lanțul răului

În puşcăria din Pesaro, românul reconstituie ziua crimei. Într-o altfel de continuare a poveştii, soţul şi sora victimei găsesc puterea de a face bine unor copii romi.

Mailat Romulus Nicolae credea că are dreptul la câteva ore de discuţie, cel puţin două, dar sunt 45 de minute cu totul. Când timpul va expira, în uşă vor apărea două uniforme negre, gardienii vor striga “Mailat!” şi nu vor accepta niciun răgaz. Aşa că românul de etnie romă Mailat – condamnat pentru uciderea italiencei Giovanna Reggiani – se grăbeşte să spună totul.

Domnitorul Unirii dezbină astăzi două oraşe

Huşenii şi bârlădenii se luptă pentru statutul de concitadini ai lui Cuza. Cu fiecare an, dovezile se diversifică, se tipăresc cărţi şi se pun panouri „branduite”.

Pentru că tradiţia o cere, câteva grupuri de români se vor strânge azi prin pieţele centrale ale oraşelor, se vor prinde în horă şi vor încerca să ţină ritmul. Asistenţa se va subţia când vor începe cuvântările. Desigur, şi mai puţini vor participa la evenimentele culturale programate după aceea.

Ce căutau românii în războiul din Vietnam

În toiul asaltului american asupra regimului comunist de la Hanoi, o mână de români îi cereau lui Ceauşescu să-i trimită în luptă alături de “fraţii vietnamezi”. Unii se visau eroi, alţii voiau doar să scape din ţară.

Dintre hârtiile cu turnătorii mărunte sau solicitări de natură materială, ajutoarele lui Nicolae Ceauşescu sortau, la mijlocul anilor ’60, o specie neobişnuită de cereri: erau ale tovarăşilor care doreau să se alăture bravului popor vietnamez, în lupta cu agresorii americani. La o jumătate de secol distanţă, rândurile lor păstrează mirosul revoltei, alături de un inconfundabil iz de naivitate.

Viziunea de la Călăraşi (25)

La Călăraşi e pe cale să se întîmple ceva. Nu degeaba sînt văruite bordurile din Parcul Central, nu degeaba e greblat nisipul la locul de joacă, nu degeaba strigă domnul vice la oamenii care presară lalele mov pe alei. Uite că sunt cîteva covoare persane şi microfoane, sunt boxe, poliţişti şi tot ce trebuie.

Să rîdem la Deveselu (24)

Putea să fie Deveselu o localitate cu stea în frunte, putea să aibă echipă pe primul loc în campionatul judeţean, putea să aibă fabrică de telefoane ca jupânul Jucu. Putea să fie Deveselu comuna în care s-au născut toţi cei patru preşedinţi ai României, vreo duzină de cîştigători de Nobel sau Irinel Columbeanu însuşi, putea să aibă Deveselu primar cu doctorate la Oxford, putea să aibă drumuri proaspăt asfaltate şi canalizare.